Revista Noi,NU!

„Mai întâi a fost Cuvântul”  – iată supremaţia lui. Şi a omului. Pentru că dintre toate vieţuitoarele, doar el a fost învrednicit să îl stăpânească şi să îl folosească.

„Şi Cuvântul s-a făcut trup”. De atunci zace acolo, înăuntrul trupului, în acea parte  căreia îi spunem suflet, depozitat în comori ascunse de semnificaţii ce se cer descoperite, scoase la iveală şi împărtăşite.

Povestea este lungă. A civilizaţiei umane. Dar cred că la început, omul a întins mâna, a mângâiat şi a rostit cuvântul „iubire”; şi-a privit copilul în lumina Soarelui, a zâmbit şi a rostit cuvântul „bucurie”; s-a despărţit de cei dragi, a plâns şi a rostit cuvântul „durere”.

Cât timp i-a trebuit să afle că el, cuvântul, clădeşte şi distruge, răneşte şi alină, că poate fi „arcuş pe strună, ori biciul care fulgeră şi tună?” Vreme de ceva secole, omul a învăţat să-l folosească drept purtător de semnificaţii interioare sau exterioare lui, să transmită cu ajutorul lui mesaje, informaţii, să obţină efecte. Când nu i-a ajuns cuvântul, a privit în jur şi a împrumutat din natură culoarea, sunetul, mişcarea, forma, cu ajutorul cărora  i-a întregit înţelesul. Şi toate astea, pentru a da şi celorlalţi ceva din el, pentru a spune ceva despre el, pentru a crea şi întreţine legături umane, pentru satisfacerea nevoilor afective. Căci într-o lume normală şi în mod firesc, noi ne dorim să câştigăm preţuirea semenilor noştri, să împărtăşim cu ei gândurile şi simţirile noastre, să oferim celorlalţi, dar şi nouă înşine, o imagine pozitivă despre propria persoană, dăruind celor din jur ceea ce credem că avem mai bun în noi.

Şi iată-ne ajunşi în era comunicării, când acest proces a devenit o artă, ba chiar o stiinţă. El este obiect de studiu în facultăţi de profil, unde cursanţii învaţă cum să străbată mai uşor şi mai repede calea de la minte la inimă, de la inimă la minte şi de ce nu de la inimă la inimă. Cât despre mijloacele de comunicare, ele au învins timpul şi spaţiul. Telefonia mobilă şi poşta electronică înseamnă comunicare oricând, oriunde şi cu oricine.

Cu toate acestea cuvântul nu-şi pierde valoarea. Rămâne unitatea structurală a comunicării, mesager al lumii noastre interioare, punte înspre şi dinspre ceilalţi. E nevoie doar de disponibilitate spre receptare de semnificaţii şi mesaje. Se întâmplă însă ca acelaşi cuvânt să creeze efecte diferite nu numai de la individ la individ, putând avea atâtea nuanţe câţi cititori sunt, ci şi asupra aceluiaşi individ. Uneori trece pe lângă tine fără să-ţi spună ceva, alteori îţi pare că-l auzi pentru prima dată, sau că înseamnă mult mai mult decât până atunci. El are puterea cu care îl investim noi, fiind expresia bogăţiei sau sărăciei dinăuntrul nostru. Poate de aceea se spune că pe om îl cunoşti cum deschide gura şi rosteşte primul cuvânt.

Odată, cineva a scris la sfârşitul unui mesaj formula de încheiere „cu bucurii”. După care a urmat semnătura. Legătura se înfiripa cu timiditate, era la început. Moment în care formulele de sfârşit de abordare sună mai protocolar. Se spune „cu stimă”, „cu preţuire”, sau, în cel mai bun caz, „cu gânduri bune”. De ce să scrie însă cineva „cu bucurii”, cuiva pe care nu-l văzuse niciodată şi abia aflase că există? M-am gândit la cuvintele lui Mihai Şora, care spune: „Pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie. Am această disponibilitate pentru întâlnire oricând...” Un spirit larg, deschis, cald, în preajma căruia cad toate graniţele şi obstacolele comunicării umane. Să fi fost vorba despre asta?

M-am gândit la semnificaţia bucuriei, acea trăire intensă, profundă, ce-ţi dă sentimentul deplinătăţii. Cine nu ştie însă cum e cu bucuria asta? Vine greu şi pleacă repede, lăsând în urmă starea de normalitate în care nu se mai întâmplă nimic. O priveam cu neîncredere şi cu un surâs în colţul gurii.

Totuşi cele două cuvinte de încheiere  aveau un efect deosebit, o rezonanţă ciudată, ca o promisiune. Cuvântul „bucurie” căpăta înţelesuri parcă neştiute şi mă întrebam dacă cel ce îl folosea nu deţinea cumva secretul producerii ei. Adevărul era că în spatele lui puteai intui un om cu amândouă mâinile întinse, cu uşa larg deschisă. Sunt aproape sigură că nu eram nici prima, nici singura persoană căreia îi fuseseră adresate. Nu ştiu însă dacă şi asupra altora avuseseră  un impact asemănător. Mie mi se părea că cineva bine cunoscut pe care nu-l mai văzusem de mult se oprise la uşa mea cu un sac plin de bucurii.

Pe nesimţite bucuria a devenit un laitmotiv, umplând mesajele în ambele sensuri cu variaţiuni pe această temă: realizări mai mari, mai mici, întâmplări mărunte, obişnuite – bucuriile de fiecare zi la care nu luasem seama până atunci, trăiri, sentimente, atitudini,  implicare şi ajutor.

 Multă bucurie poate aduce omul omului prin cuvânt! Dacă aş fi fost Beethoven poate aş fi compus încă o „Odă a bucuriei”. Dar nu eram. Am început însă, fără să-mi dau seama, să scriu formula magică şi la sfârşitul altor corespondenţe. Nu la toate. După cum simţeam omul de la celălalt capăt, semnam „cu bucurii”. Doar se ştie că bucuria, ca şi fericirea, trebuie împărtăşită. Când am primit înapoi primul mesaj  încheiat în acelaşi mod, „cu bucurii”, am tresărit. Mi-am amintit de scenariul unui film despre lanţurile umane în care cineva lansase ideea ca cel căruia i s-a făcut un bine, obligatoriu să găsească  pe altul în nevoie şi să dea mai departe binele primit.  În filmul respectiv, acea poveste se transformase într- un fenomen de masă.

Poate că eu, trăind mult timp în universul copiilor şi citind atâtea poveşti, ajunsesem să cred în ele. Dar ce rău ar fi în asta? Şi poveştile au rostul lor. Oare faptul că vechii greci se salutau cu imperativul „bucură-te!” o fi tot o poveste?