era un poet ca toţi poeţii, nici mai bun, nici mai rău,
precum colegii de breaslă,
doar se apreciau între ei;
se gîndea că nu-i merge prea bine, că nu a scris de mult o capodoperă,
nici prin revistele literare nu a mai apărut
şi chiar a trimis nişte poeme la cîteva;
nu invidia îl rodea trăgînd cu coada ochiului la alţii,
ăia citeau prin săli, dădeau autografe,
ci neputinţa.
dar cum nu înţelegea sîmburele succesului începu să citească
poemele celorlalţi.
„trebuie să fie ceva ce-mi scapă”, gîndi
cu părere de rău că nu a prea citit pînă acum cărţile semenilor,
chiar îi părea rău de amplele şi neştiutoarele comentarii
din cenacluri.
găsi poeme ce cu adevărat îl şocară,
texte fără perdea, imposibil de citit în faţa auditoriului,
nepermise bibliotecilor personale unde copiii
răfoiesc curioşi.
se lăsă atunci pradă neputinţei,
la cincizeci de ani nici nu poţi afirma ceea ce
nu se cuvine,
ai fi considerat neserios.
pînă într-o zi, cînd la o şedinţă de cenaclu răbufni indignat
de zisele unui confrate;
şi vorbele lui grele făcură înconjurul limbii române,
şi numele său ocolul urechilor,
chiar fu invitat să jurizeze nişte concursuri literare.
de atunci nu mai e poet,
de fapt nu mai e precum ceilalţi,
de atunci e un poet
potent.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
*
Când nu fu potent stătuse,
După ce fusese, fuse...