Albine de lapte

 
te trezeşti sfidând moartea încă o dată

şi înţelegi că printre nori uriaşii nu au ascuns castele

urcăm pe turnuri de resturi până când putem mângâia cerul

în nuanţe de azur mort

pictorul scapă vopseaua care se preschimbă neîncetat

fulgerul ne ocoleşte şi se îneacă într-un ocean

cald

*

o noapte a lacrimilor

florile se înalţă vălurind universul

strigătele lupilor albi dansând în jurul torţelor

focul alungă demonii sfârâind în miezul iluziei

comorile cele mai de preţ sunt mărgelele de aer

înşirate pe o cordelină de fum

muntele păşeşte şovăitor spre Mahomed

arătând că până la urmă

imposibilul este o simplă nuanţă

*

o înviere anunţată se risipeşte

nisipul caută întotdeauna nisipul

plescăind adânc, oceanul giuguleşte pământul de sub tălpile ei

şoptind mantre într-un catharsis obsedant

fagurii s-au umplut de viermi

judecătorii astrali salivează jucând mah-jong

zarurile reuşesc întotdeauna

să făurească destine

*

laptele se preschimbă în nori

prin strâmtoare şuvoiul de suflete urlă zăgăzuit

lipsesc sfere

sau poate ochii noştri s-au înecat în mătase

povestea altarelor însângerate

am înţeles în cele din urmă pentagramele

grangurul pleacă spre orizontul albastru

fugind de umbra sa

*

viaţa se transformă în cuburi de gheaţă

ne topim printre ipostaze

o sărutare apăsată

zenit şi nadir într-o epubretă de cleştar

frumoasa zâmbeşte muşcându-şi buza

toate cetăţile filosofale se prăbuşesc zguduitor

în faţa unui trup arcuit amurgul păleşte

nuanţe de roşu aprins

*

moartea nu mai înseamnă nimic

gustul argintului se diluează cu iarbă

verdele încălzeşte bolta risipind ceaţa

o călătorie printre cele mai frumoase statui de lut

adormim astăzi visând că trăim

ne luăm prea în serios

până la urmă totul este o joacă savuroasă

să dansăm neîncetat

simfonia albinelor

într-un univers de lapte  

Oceane de unt

soarta lumii este în mâinile mele...?

ah, dar este atât de trist

florile se scutură fără să se gândească la consecinţe

oceanul spumegă mângâind câmpia

şi nimeni nu înţelege că macetele nasc sânge

printre liane lancea se sparge în războaie

povestea bibliotecilor

mistuite de verde

*

farul străluceşte hipnotizând pânzele

albul se insinuează în faliile tunetelor

un joc al oaselor în nuanţe de gri

pasteluri regăsite

pictorul zâmbeşte încurcat

straturile ascund nestemate

şlefuim modelele concepute de alţii

sperând în zadar

că vom nimeri peste pi

*

sirenele atrag iluziile

valurile ne poartă spre Valinor

tridentul aşteaptă încrustat în spuma sărată

mierea mareelor se prelinge sărutând coralii

un zid de nepătruns

oamenii se reflectă în oglinzile întunecate

ultima corabie se scufundă plescăind adânc

şi pământul se transformă în unt

Universul continuă să zâmbească...

natura se sparge în cioburi albastre

nepăsarea înfloreşte orbind nebunia

printre funiile groase florile cresc nestingherite

ne privim în ochi fără să plângem

drumul spre asfinţit se naşte în deşert

corăbiile nu vor pluti niciodată pe lacrimi

o înfruntare finală

râul spumegă repovestind legenda

lumea trebuie să înveţe să se joace

până la urmă

moartea este doar o problemă de percepţie

colţii strălucesc a sânge

şi totuşi universul continuă să zâmbească

firesc...

În lumina carnagiilor

doar o secundă de celebritate

filosofia noului mileniu muşcă feroce din fum

ignoranţa pluteşte suav deasupra cadavrelor

exploziile fiinţei dezintegrează tăcerea

o feerie a simţurilor

diferenţa dintre izotopi se împarte la pi

şi noi mai avem doar câteva clipe

înainte de nimic

 *

glasurile peştilor împrăştie apă

tăişul răsăritului spintecă mulţimile

uleiul mângâie cleştarul alunecând inerent

dansatorii iradiază piruete

tobele curg adâncind crepusculul

o infuzie de sânge

căldura statuilor se pierde în rit

 *

flamele atacă pădurea

doar nisipul mai rezistă în faţa deşertului

marele sat glăsuieşte în urdu

apele învolburate sapă redundant

o sărutare pătimaşă, Nil şi Amazon

braţe întinse deasupra unui abis

disertaţia ploii îngroapă insomniile

din coapsa muntelui s-a născut profetul

o schizofrenie reflectată în pietrele sfinte poate schimba lumea

şi iată cum

litaniile plutesc de pe un papirus pe altul

mă dizolv prelungind fiorul de lut

bombele vor răsuna prohodul şobolanilor

însă lumea va merge mai departe

soarele lunii

luna soarelui

ultimul front se dezintegrează

respirăm libertate

scuipând mai departe, involuntar, lumina

Sacii cu fractali

între epiderme se ascund iatagane

mă sfâşie glasul cântat al corbilor pierduţi

în cimitire florile ard sfârâind

candelele plutesc prin bălţile mucegăite

deasupra curcubeului aerul se rarefiază crescendo

păsările zboară mângâiate de orizont

sparg alune împrăştiind coaja universului

creştem mâncând

infinitul se scurge mustind

nimeni nu ştie unde se dereglează busola

urşii bântuie eliberând vântul din chingi

într-o hrubă adâncă dăltuim civilizaţii

Atlantida este primul oraş subacvatic

văd o novă

sărut inelul pe care şerpii se împletesc în pi

nu avem destul timp să înţelegem

istoria are relevanţă doar pentru spectrul nemuritor

oglinzile ne-au spulberat în cercuri mici

privim astăzi degeaba

fiecare punct este o altă galaxie

albastră

Atanor

plăsmuiri

din metale se nasc pânzele

desenăm cu sânge pietrificând destine

extremele se ating

bulgării iradiază speranţă

putem deveni nemuritori

însă nu am putea suporta asta

mărgelele se mumifică

sincope din ce în ce mai mari

se cască pământul ademenindu-ne

nici măcar desfrâul nu poate salva sufletele slabe

există întotdeauna o limită

păzită de fantome albastre

am suflat prea mult în jumătatea de scoică

oceanul nu mai aude

sau poate că şi ultimul râu a fost otrăvit

vom învăţa prea târziu că nu suntem zei

vremea munţilor a fost măcinată...

aştept în lotus smulgând firele covorului

niciun văl nu poate ascunde moartea

cântecul muezinilor răsună sterp

şi ei au înţeles că metalele nu pot fi preschimbate în aur

la infinit...

Doar despre noi

pământul este prea mic pentru atâtea popoare

atomii se amestecă umbrindu-mi copacul

nu mai am unde să mă ascund

iluminarea îmi scapă printre degete

în miezul albastru norii de lapte au înfrunzit

îmi feresc ochii

de lacrimi

 *

dragostea umple orice vid

unele roţi nu trebuie însă oprite

mi-am întins sufletul ca o caracatiţă

încercând să capturez alte esenţe, mai pure

vorbesc cu vântul

mângâi iarba adulmecând lutul

o lume a diamantelor

pe care numai eu o pot vedea

 *

gardurile nasc tablouri

am adormit într-o sală plină de simulacre

simt cum explodează în mine nisipul

prea multe mâini

prea puţine iatagane

nimeni nu mai rupe rândurile

nimeni nu mai zdrobeşte falanga

înaintăm

keep on walking sau alte eufemisme

suntem adoraţi

deci, suntem adorabili

şi asta e foarte bine

lumea va avea întotdeauna nevoie

de modele...

Rămăşiţe spirituale

în mânăstiri poveştile circumscriu sfericitatea ceasului

noaptea transformă luna în simbol

am învăţat maleficiile pe de rost şi am ars cărţile

tămăduitorii se tem de puterea lacrimilor

pământul se întoarce în pământ

însă puritatea se pierde

şi lemnul sicriului a fost odată

viu...

*

pietrele sunt rearanjate

vântul este un copil care se joacă cu rune

putere,

tot mai multă

putere...

 putere nelimitată...

mantra umple golurile pereţilor

zvâcnind tăcut în noapte

umbra lumânărilor nu poate construi soarele

ceara se iroseşte în zadar

am lovit încercând să despicăm pădurea

şi nu am făcut decât să ne pierdem

într-un imens dom

în care oglinzile se hipnotizează

*

geamurile se sparg lărgind decorul

nu putem să ne topim ambiţiile

edificiile se vor prăbuşi implacabil

sub asaltul hoardelor stelele sunt înlocuite de platitudini

ce înseamnă a merge înainte...?

spiritualitate, valori, morală... eufemisme efemere

viermi strigă zâmbind din masca ridurilor

putere,

tot mai multă

putere...

putere nelimitată...  

Artefacte

sunt mutilat simultan de tot mai multe maşini moarte

durere

pentru fiecare pumn de pământ

graniţele se dizolvă

în timp ce zidurile monumentale sunt dăltuite în fum

scuipăm sânge intonând solemn

marşurile triumfale ale furnicilor

au dispărut fulgerele

din oglinzi tunetele mistuie inimi

finaluri previzibile şi nimic mai mult

diamantele zac uitate în timp

suntem...?

Itinerarii criminale

despre modestie se poate vorbi la infinit

cu grandomania specifică celor modeşti...

strada se pierde în mine

printre coji de seminţe şi înjurături se naşte o speranţă

impermeabilă, imposibil de înţeles

şi totuşi abruptă, de netăgăduit

moartea nu ştie să aleagă

întoarce întotdeauna anii pe dos

umbrele bântuie libere, aprinzând lumânări inutile

în timp ce îngerii îşi pierd aripile din prea multă bunătate

am evitat un copil

copacul însă nu a putut să ne mulţumească

câinii se sting în tăcere

nu îi pasă nimănui

şi totuşi

în urma noastră nu poate rămâne decât

iubirea

 Qi

invoc picăturile

în cele patru colţuri forţa se acumulează

spasmo siluetă abia perceptibilă îţi scuipă în faţă coji de seminţe

sau, s-ar putea să fie doar vântul

lumânările afumă lumina

în biserică decapitarea a fost răsturnată demult...

ne place să credem oglinda

privirile străpung straturi

încercăm să ne mângâiem în ceilalţi

întotdeauna cu mânuşi groase,

de uz general...

inima,

a fost trecută la “şi altele”

trăim!

un hobby perfect pentru un sfârşit de săptămână

bucăţile de carne sfârâie amestecându-se cu sufletele

mai trebuie puţin muştar

avem nevoie de copii născuţi din piper şi curry

tablourile ascund înjurături

imortalizăm ceea ce vrem să distrugem

timpul răpeşte zâmbetele

pe măsură ce oraşul se luminează şi sângele se-ncheagă

lacrimi amestecate în şampanie

băncile ar trebui doborâte

ce păcat că există întotdeauna un mâine,

poate că oamenii ar trăi altfel în ultimele 24 de ore ale vieţii lor

sau poate că nu...

vreau să mă mai sinucid încă o dată în seara asta

chelner, un pepsi te rog, şi vezi să fie light!