Vine o vreme când viaţa e o umbră
Cum este pământul pentru copaci,
Când sângele nu mai are răbdare cu inima
Şi eu rămân pe urme, în spatele meu,
Alerg şi nu pot să mă ajung.
Nici tu nu mă mai aştepti, pleci de nebună,
Lunatică, te cheamă stelele plutind
Cu rochiile albe peste păduri.
Ninsorile numai vin, păsările nu mai pleacă,
Învelindu-mi singurătatea în nemişcare
Sub o cupolă de care se lovesc îngerii.
Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă celor nemâncaţi.
Cuvintele-mi rămân pentru un poem-rugăciune
Prin care să mă lepăd de mine nevrednicul,
Şi cu evlavie să pătrund în mine omul
Creat de tine Doamne, liber.
Trackback(0)
TrackBack URI for this entry
Commentarii (1)
Subscribe to this comment's feed
Comenteaza
Llelu, mi-a plăcut mult aici: "Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă celor nemâncaţi.", deşi, eu una nu aş folosi atributul de "nemâncaţi" fiindcă nu mi se pare acelaşi lucru cu "flămânzi" de exemplu, ori eu cred că asta era ideea.
şi mai există o erată: "Ninsorile numai vin".
toate cele bune!