Giorgio Vasari, scriitorul celebrelor “Vieţi ale pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor italieni”, notează in prefaţa cărţii sale: “Ocazional, Cerul ne trimite pe cineva care nu este numai uman, ci şi divin" ...

Leonardo a venit pe lume în anul 1452, într-un mic oraş de lângă oraşul tuscan Vinci. Giorgio Vasari, scriitorul celebrelor “Vieţi ale pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor italieni”, notează in prefaţa cărţii sale: “Ocazional, Cerul ne trimite pe cineva care nu este numai uman, ci şi divin.” Astfel s-a întâmplat cu Leonardo, pe care Dumnezeu l-a încredinţat lumii, la începuturile Renaşterii italiene.

În timpul vieţii sale, Leonardo a lucrat sub protecţia si patronajul a doi dintre cei mai influenţi oameni ai Italiei secolului XV: Lorenzo de Medici, guvernatorul şi protectorul artelor din Florenţa şi ducele de Milano, Ludovico Sforza. Dealtfel, Leonardo a ţinut, pe întreg parcursul vieţii sale, cont de toate evenimentele politice ce tulburau viaţa artistică din Florenţa.

Începuturile sale şi-au găsit rădăcini în cultura si tradiţiile Florenţei; cariera sa de pictor s-a modelat tot aici, în atelierul  lui Andrea del Verrocchio, şi el un mare artist al acelor timpuri.  Atelierele italiene timpurii nu individualizau lucrări de artă. Totul se realiza într-un spirit comun, într-o simţire comună a artiştilor şi prin transpunerea pe pânză a unei aceeaşi personalităţi. Chiar din această cauză arta Renaşterii italiene este dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante care există. Munca în echipă, dar condusă de către o singură idee şi sub tutela acelorlaşi sentimente, realizează minuni, iar aceasta a fost una dintre primele lecţii învăţate de Leonardo.

Marele maestru nu s-a putut stabili niciodată într-un oraş anume. Pe parcursul vieţii, călătoriile sale au variat între Florenţa, Milano, Roma şi Franţa, iar aceste schimbări de domiciliu au devenit perioade de creaţie pentru artist. Cea mai importantă şi mai profundă dintre ele, cea în care Leonardo şi-a format personalitatea, este perioada florentină, de la naşterea sa, în 1452, până la plecarea spre Milano, în 1482. Atunci el a pictat primele “fecioare cu pruncul”, dar fiind încă sub influenţa maestrului Verrocchio. În schimb, spre deosebire de profesorul său, Leonardo, pictează şi îşi construieşte compozitiile mult mai bine, cu o simţire inegalabilă până acum. Totul porneşte de la o structură simplă, fundamentată de artiştii şi teoreticienii dinaintea lui, iar el o exploatează şi o dezvoltă cât se poate de mult, până ajunge la contraste cromatice şi linii de compoziţie cu adevărat dumnezeieşti. Această tehnică şi analiză profundă de care Leonardo era capabil, este evidentă în desenele şi crochiurile sale. Compoziţiile de grup, în care maestrul doreşte cu ardoare să exprime cât mai bine simţul volumului, sunt unice în realizarea lor. Liniile expresiei sunt dintre cele mai sigure trasate vreodată şi contrastează cu cele ale membrelor şi ale veştmintelor, desenate foarte rapid si abundent.

Astfel, Leonardo desenează volumul simplu şi pur, aşa cum ar trebui sa existe, dar nu neglijează personajul. Studiile sale pentru tabloul nerealizat “Madona şi pruncul cu o pisică”, sunt ininteligibile şi haotice pentru impresia unei prime priviri. Dar cu câtă creativitate o impresionează! Un ocean de imaginaţie ! Chiar şi cele mai simple desene, realizate din doar câteva linii, de exemplu studiile ecvestre pentru “Bătălia de la Anghiari”, fresca distrusă, sunt minunate, inimitabile. Caii săi gonesc către perfecţiune. “Madona şi pruncul cu o vază cu flori” şi “Madona Benois”, pe care îndrăznesc să le numesc capodoperele sale florentine timpurii, aproape că o ating. Prima dintre ele  este influenţată de“Madona si pruncul cu o rodie” a învăţătorului său. În lucrarea lui Leonardo însă, se observă clar cum artistul a îngropat de mult vechea tradiţie italiană. Cele doua ferestre ce încadrează chipul fecioarei le transformă minunat în două perechi de arcade, prin care o lumină amestecată a amurgului pătrunde în încapere şi se aşterne peste cele două personaje. Apoi, detaliul robei şi acoperământului fecioarei este mult mai desăvârşit la Leonardo. Contrastul, încă timid, dar destul de puternic dintre lumină şi umbră face loc ancorării unei noi arte pe teritoriul italian. Chipul madonei este cât se poate de colorat şi calm, corpul pruncului este perfect prin rotunjimea sa. Iată cum marele maestru descoperă poezia picturii. O astfel de execuţie şi culoare nu mai este întalnită decât la Rafael, care a pictat cele mai frumoase madone din lume. Dar marele maestru da Vinci aspira la ceva mai presus decât frumuseţe, ceea ce-l deosebeşte de Rafael.

Căuta personalitatea fiecărui personaj pe care îl picta şi viaţa picturii. O pictură trebuie să trăiască, nu  numai să fie frumoasă, iar prima sa perioadă din viaţă a fost martora ivirii la lumină a acestui adevăr, ascuns până atunci în imporanţa prea mare oferită tehnicii si execuţiei.
 

TrackBack URI for this entry

Nume

Email

Titlu

Comentariu

mic | mare

Urmareste comentariile noi prin email (Doar pentru membrii inregistrati)

Am citit si sunt de acord cu Termenii si Conditiile de utilizare.

Introduceti caracterele afisate

Comenteaza