Am citit mai demult seria sublimistă a lui Aurel Conţu, incluzând şi Himeriada, apăraută la editura Semănătorul, şi m-a surprins plăcut încă de la început. Autorul crează un stil nou, original, cel mai adesea interogativ, abordînd cu măiestrie temele mari ale existenţei din perspectiva Sine-lui, eliberat de constrângerile Supraeu-lui:

cine mi-a dat ochii înaintea
gândului
să fiu eu însumi martorul
propriei mele
deziluzii
( Jubilaţia minţii)

Volumul începe cu o definiţie superbă a Poeziei:

ştii
domnule
îmi zise doamna
Himeră
punându-şi proteza dentară
pe noptieră
Poezia este ca o petală
de floare
pe care s-a aşezat
un fluture
nespălat pe picioare
( Definiţie )

şi se încheie cu o întrebare greu de evitat:

plăpândă Poezia-i o fată
fără de noroc
zise Malraux 'nălţându-ţi
o sprânceană
va fi ea în mileniu trei
subliminală
sau dimpotrivă
nu va fi deloc
( Părerea mea )