Într-o societate laicizată şi secularizată în toate structurile ei este extrem de dificil ca persoana umană să păstreze sau să adopte integral o opţiune religioasă serioasă după care să-şi organizeze modul de viaţă. Omul dezrădăcinat din credinţa strămoşilor este pus în faţa unei realităţi în care mai multe religii şi confesiuni îi propun forme de cunoaştere a adevărului existenţial. Ecumenismul, mişcare iniţiată în sec. XIX în mediile protestante pentru apropierea şi unificarea diverselor tradiţii creştine, încearcă tot mai mult acum să cuprindă şi celelalte religii păgâne, inducând ideea păguboasă că toate sunt egale ca valoare spirituală şi este posibilă o unificare generală într-o religie universală a omenirii.

    Pentru că moda ecumenismului are la bază ideea pacifistă de toleranţă şi compromis şi câştigă teren în peisajul multicultural al omenirii, există voci autorizate care atrag atenţia asupra unor schimbări esenţiale ce s-ar produce în mentalitatea religioasă prin adoptarea iresponsabilă a unei astfel de gândiri. O abordare ortodoxă a curentului ecumenist o întâlnim în cartea părintelui Andrei Kuraev, „Provocările ecumenismului”, apărută în limba rusă la Moscova în 1998 şi în traducere românească la editura „Sophia”, Bucureşti, 2006.

    Părintele diacon Andrei Kuraev, cel mai important şi mai autorizat reprezentant al Ortodoxiei din Rusia contemporană, este profesor al Institutului Teologic Ortodox „Sfântul Tihon”, şeful catedrei de Teologie Fundamentală şi Apologetică şi colaborator ştiinţific principal al Facultăţii de Filosofie a Universităţii de Stat din Moscova. Părintele Andrei este, de asemenea, membru al consiliului de experţi-consultanţi pe probleme de libertatea conştiinţei din cadrul Comitetului Dumei de Stat a Federaţiei Ruse pentru problemele organizaţiilor obşteşti şi grupărilor religioase.

    În 1984 a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Moscova în cadrul secţiei de Istoria şi teoria Ateismului Ştiinţific, devenind aspirant al Institutului de Filosofie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Un an mai târziu, convertindu-se la Ortodoxie, s-a transferat la Academia Duhovnicească din Moscova, stârnind uimirea şi dezamăgirea celor care îi prevesteau o strălucită carieră pe tărâmul ateismului. În anul 1988 a absolvit Seminarul Duhovnicesc din Moscova, după care a studiat la Institutul Teologic din Bucureşti. După întoarcerea din România a lucrat, între 1990 – 1993, ca referent al patriarhului Alexie al Rusiei, timp în care a absolvit Academia Duhovnicească în 1992. În următorii patru ani este decan al Facultăţii Filosofico-Teologice din cadrul Universităţii Ortodoxe Ruse „Sfântul Ioan Teologul”, remarcându-se cu multă autoritate în peisajul apologeticii ortodoxe. În 1994 a devenit doctor în ştiinţe filosofice al Institutului de Filosofie din cadrul Academiei de Ştiinţe a Rusiei, iar în anul următor devine doctor în teologie al Academiei Duhovniceşti. În 1996 patriarhul Alexie i-a conferit în mod oficial titlul de profesor de teologie.

    Andrei Kuraev este autorul a numeroase cărţi, studii, articole, conferinţe în care vorbeşte despre specificul şi valoarea inconfundabilă a creştinismului ortodox. Pe lângă „Provocările ecumenismului”, au mai apărut în limba română de acelaşi prestigios autor „Daruri şi anateme: ce a adus creştinismul lumii”, editura „Sophia”, Bucureşti, 2004, „Pecetea lui Antihrist, codurile de bare şi semnele vremurilor”, editura „Sophia”, Bucureşti, 2005, „Filmul: restartare prin teologie”, editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2006.    

    Ecumenismul este o formă de relaţie interconfesională sau interreligioasă extrem de delicată din punct de vedere ortodox, fapt pentru care o abordare obiectivă se impune de la sine. Părintele Kuraev începe prin a enumera zece „viziuni” asupra ideii de ecumenism privită în aspectele ei esenţiale, motivând în acelaşi timp şi punctul de vedere ortodox în ceea ce priveşte înţelegerea lor. De asemenea, remarcă şi faptul că în numele unei „toleranţe” nesăbuite şi a unei „păci” mondiale cu orice preţ trâmbiţate de politicile actuale se ajunge adeseori la o interpretare şi o înţelegere tendenţioasă şi absolut păguboasă a ecumenismului.

    Într-o lume creştină pluriconfesională este absolut necesar să adopţi o atitudine ecumenică, pentru că într-un fel sau altul trebuie să te raportezi şi la celălalt. Avantajele ecumenismului pentru creştinul ortodox ar cuprinde, în viziunea autorului, opt concepte, cum ar fi: colaborarea între confesiunile creştine în propovăduirea Evangheliei şi în combaterea păgânismului, o mai bună cunoaştere reciprocă, o oportunitate a celorlalte confesiuni de a cunoaşte Ortodoxia, ocazie pentru lumea ortodoxă de a împrumuta de la ceilalţi o anumită experienţă pozitivă pe plan ştiinţific, social, misionar, estetic. De asemenea, viziunea ecumenică ne ajută să înţelegem mai bine esenţialul învăţăturii evanghelice, alungând spiritul concurenţial, ne îndeamnă la colaborarea cu ceilalţi în vederea rezolvării unor probleme grave ale umanităţii, precum sărăcia, boala, poluarea, războaiele. Dialogul ecumenic ne arată că lumea creştină nu se limitează la confesiunea de care aparţinem şi că sunt şi aţii care cred diferit, iar Dumnezeu lucrează, într-un fel sau altul, şi în mijlocul lor. „Oricât de mult ne-am deosebi prin concepţii unii faţă de alţii, oricât de inacceptabilă mi s-ar părea credinţa unor oameni cu care mă întâlnesc, faţă de persoana acestora nu trebuie să am nici un fel de repulsie sau aversiune”(p. 30).

    Pentru aceste motive, spune autorul, creştinul ortodox este, pur şi simplu, obligat să fie ecumenist, cel puţin ca exercitare a dragostei evanghelice faţă de ceilalţi, pentru că, în cele din urmă, „Evanghelia este mai importantă decât Tipicul sau Pidalionul” (p. 29). În acelaşi timp, părintele Kuraev menţionează şi două viziuni negative asupra a ceea ce numim ecumenism, răspândite şi accentuate tot mai mult în zilele noastre, pe care le tratează mai pe larg în carte şi cu care nici un ortodox nu poate fi de acord. Aceste două concepţii ecumenice radicale pornesc din necunoaşterea specificului creştinismului în general şi a confesiunilor creştine, în particular, determinată de o nepăsare şi o desconsiderare făţişă a credinţei şi învăţăturii lui Hristos.

    Prima dintre ele susţine că toate confesiunile creştine, şi prin extensie toate religiile, sunt egale ca valoare spirituală, oricât de mult s-ar diferenţia între ele, harul divin lucrând în fiecare la aceeaşi intensitate, dar sub o altă formă. „Deosebirile existente între Ortodoxie, să zicem şi protestantism, nu ar prezenta importanţă nici pentru mântuire şi nici pentru viaţa duhovnicească. În consecinţă, trebuie să recunoaştem că toate comunităţile creştine, aparent divizate, nu sunt decât componente ale aceleiaşi Biserici nevăzute, al cărei purtător de cuvânt, care îşi ia din ce în ce mai mult rolul în serios, este Consiliul Mondial al Bisericilor” (p. 44-45).

    Această teză ecumenistă peremptorie, în ciuda indiscutabilei sale atractivităţi propagandistice, cu greu poate fi socotită corectă din punct de vedere ştiinţific, fiind cât se poate de falsă şi amăgitoare. Hristos a întemeiat o singură Biserică cu o singură învăţătură şi un singur mod de viaţă creştină, privită în esenţa sa dincolo de diversele tradiţii locale. Privind cursul istoriei bisericeşti, observăm că datorită pătimaşelor şi mărginitelor judecăţi omeneşti Biserica cea una s-a rupt şi creştinismul s-a diversificat, unele forme îndepărtându-se mult de trăirea şi de tradiţia originară. Mai întâi catolicismul s-a separat, aducând o serie de inovaţii în învăţătura şi viaţa creştină în spiritul lumesc al vremii, apoi nerezistând în această modalitate de a trăi credinţa, protestanţii, şi mai târziu neoprotestanţii şi diversele denominaţiuni, au renunţat la învăţături şi principii fundamentale ale credinţei creştine, producând un creştinism steril şi limitat. Singura confesiune care a păstrat şi păstrează neschimbate învăţătura şi canoanele Bisericii celei una în spiritul şi forma trăirii Sfinţilor Părinţi ai primelor opt veacuri este Ortodoxia răsăriteană, care poartă în sine conştiinţa unicităţii, sfinţeniei, sobornicităţii şi apostolicităţii creştinismului primar.

    Toate aceste aspecte au contribuit substanţial la vieţuirea creştină în diversele confesiuni, remarcându-se diferenţe esenţiale în acest sens. Andrei Kuraev prezintă magistral deosebirile între răsăriteni şi apuseni sub aspectul trăirii adevărului creştin în capitolul „Ortodoxie şi Catolicism în practica rugăciunii”, arătând şi de ce ortodocşii nu sunt de acord cu această egalizare confesională forţată. „Opoziţia faţă de fuziunea ecumenistă nu poate fi explicată prin egoism naţional, sete de putere sau ignoranţă. Există o diferenţă reală în ceea ce priveşte experienţa duhovnicească a diverselor confesiuni şi religii, pe care gândirea teologică nu poate decât să o observe, să o reflecte, să-i discearnă semnificaţia. Nu-i poţi porunci raţiunii să nu ia în seamă ceea ce este de domeniul evidenţei(…) şi să nu reflecte asupra unei realităţi care prezintă o importanţă vitală pentru orice om. De aceea, chemarea de a vorbi despre ceea ce ne uneşte, nu despre ceea ce ne desparte, nu poate da roade. Trebuie să vorbeşti despre ceea ce gândeşti, iar de gândit să gândeşti despre ceea ce există în realitate, nu despre ceea ce ai vrea să existe” (p. 51-52).

    Al doilea mod negativ şi inacceptabil de a percepe ecumenismul este acea stare de spirit care nu-ţi dă dreptul de a critica o formă sau alta de evlavie sau practică religioasă, chiar cu indicaţia de a renunţa la unele specificităţi care diferenţiază, în numele unei toleranţe moderne exagerate. Andrei Kuraev dezvoltă această temă în capitolul intitulat sugestiv „Intoleranţa ca drept de a gândi”, unde îşi dovedeşte şi calităţile sale incontestabile de apologet al Ortodoxiei. Contraargumentul central  pe care-l aduce autorul este că pentru a fi un bun ecumenist sub toate aspectele trebuie să fi tu însuţi cu tot ce ai specific. „Experienţa căreia i-am fost şi îi suntem părtaşi ne impune datoria de a-i fi fideli şi de a mărturisi despre ea, de a-i percepe şi a-i apăra unicitatea. În consecinţă, creştinul poate fi uneori şi «intolerant»” (p. 9).

    Nu toate confesiunile sunt egale, şi cu atât mai puţin toate religiile, fapt pentru care nu este posibilă o unificare a lor în forma actuală într-o religie sincretistă universală. A fi religios la modul general „înseamnă a nu crede în nimic; accepţi doar că ceva, ceva este, restul nu te interesează” (p. 53). „A fi creştin înseamnă a mărturisi nu numai nişte valori general-umane, ci mai cu seamă acele principii care diferenţiază Evanghelia de alte forme ale gândirii şi practicii religioase. A observa diferenţa, a-i recunoaşte existenţa şi caracterul neîntâmplător este punctul de plecare către un mod de gândire care te va ajuta să înţelegi mai bine atât propria ta credinţă, cât şi credinţa altuia” (p. 59-60).

    În capitolul „Ecumenism sau război” părintele Kuraev dovedeşte că nu ecumenismul acesta agresiv este garanţia păcii mondiale. Cei care promovează, în general, această idee sunt doar „băgători de seamă” fără implicare în trăirea religioasă şi nu se sfiesc a-i numi pe cei care nu sunt de acord cu ei intoleranţi, fundamentalişti, fanatici vinovaţi de toate neînţelegerile dintre oameni. „Învinuindu-i pe creştini de intoleranţă, spiritele mărginite şi meschine din zilele noastre nu fac decât să-şi apere dreptul de a nu face un efort de gândire (…) Temându-se să fie el însuşi ca entitate umană şi prin aceasta să-şi asume riscul de a se diferenţia de lumea celor de altă credinţă, omul zilelor noastre îşi doreşte o singură libertate şi un singur drept: acela de a nu fi nimic” (p. 220-221).

    Unii dintre aceşti gânditori progresişti şi deschişi la minte, mai ales din mediile culturale răsăritene, se autonumesc ecumenişti, manifestând un dispreţ făţiş faţă de Ortodoxie. După ei ecumenismul se impune ca o necesitate pentru că Ortodoxia noastră este mult rămasă în urmă, ignorantă şi desuetă, ducând lipsă de o infuzie de creştinism modern occidental. Lor le răspunde Andrei Kuraev în capitolul „Strania iubire a filocatolicilor”, dovedind ignoranţa totală a acestora în ceea ce priveşte specificul celor două spiritualităţi creştine, cu toate diferenţele fundamentale, care pentru ei nu contează, întrucât nu şi-o asumă nici pe una, nici pe cealaltă. „Filocatolicii ruşi apreciază la catolici ceea ce mulţi catolici ar vrea să lase deoparte, căutându-şi salvare în tradiţia ortodoxă. Ciudată dragoste, nu?” (p. 188).

    Concluzia lucrării o exprimă autorul în ultimul capitol, „Daţi-mi voie să fiu credincios”, trasând o poziţie ortodoxă fermă faţă de aceste interpretări eronate a ecumenismului actual. „Daţi-mi voie să rămân fidel propriei mele tradiţii! Nu mă condamnaţi pentru că vreau să rămân eu însumi! Nu mă dispreţuiţi pentru că nu vreau să-mi schimb alegerea pe care am făcut-o cândva şi căreia sunt dator să-i rămân fidel” (p.189). Creştinii ortodocşi nu pot accepta primatul papal şi purgatoriul doar de dragul unirii cu catolicii şi nu pot renunţa la cruce şi la icoane doar de dragul împăcării cu protestanţii. Învăţătura lor este tradiţia creştinismului apostolic de la care nu se pot abate chiar dacă s-ar declanşa războaie mondiale din pricina aceasta. Manifestă respectul cuvenit faţă de credinţele altora, fiindcă orice om e liber să creadă ce vrea, dar nimeni nu-i poate obliga să le considere şi adevărate, pentru că Hristos Mântuitorul a adus în lume o singură credinţă şi învăţătură. „Pentru mine, ca om, spune părintele Kuraev, apărarea Ortodoxiei este un drept inalienabil, pe care înţeleg să mi-l exercit chiar cu riscul de a mi se spune că sunt fascist sau că semăn vrajbă între religii. În calitate de creştin, pentru mine este mai  mult decât un drept: este o datorie” (p. 9).