Mi-e ochiul şoarece rozând slovele de tuş,
cum strunele viorii roase de arcuş.
Întorc la cer pe îngerii-n cădere
să ne vegheze căile-n tăcere.

Ne vom cunoaşte poate-n vis sau sub o stea,
la adăpost de lumea care nu ne vrea.
Ne vom cunoaşte poate-n nobilul poem
când, logodiţi sub lună, vom păşi solemn.

Voi pune un luceafăr strajă la intrare
ca moartea, în trista ei însingurare,
să nu-ndrăznească să te fure din baladă,
precum leoaica sfâșiind din pradă.

Când raza lui va osteni în priveghere
şi lumea va rămâne firavă părere,
vei şterge oare netrebnicele cuvinte
ale unui poem ce sfinţeşte sau minte?

TrackBack URI for this entry

Commentarii (0)

Subscribe to this comment's feed

Nume

Email

Titlu

Comentariu

mic | mare

Urmareste comentariile noi prin email (Doar pentru membrii inregistrati)

Am citit si sunt de acord cu Termenii si Conditiile de utilizare.

Introduceti caracterele afisate

Comenteaza