În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinți ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tu, cel onorat cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba,
Tresaltă bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârâie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toți oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.
Adio poate fi odios, un cuțit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret și moartea peștelui agățat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanțe
Străpunge aerul cald.
Adauga la favorite
Bookmark
Recomanda acest articol
Vizite: 182
Trackback(0)
TrackBack URI for this entry
Commentarii (2)
Subscribe to this comment's feed
scris de Conţu, 10 ianuarie, 2012
Poemul apare pe mai multe site-uri, prietene, aici ajungând ca un produs second hand! Titlul mi se pare total neinspirat, filtrat parcă " prin oglinda orbitoare / a orgoliului propriu...", şi cu voia d-tale, prost caligrafiat: ar fi fost de preferat "neDivina Comedie", din respect pentru Dante Alighieri şi, de ce nu, pentru durerile noastre de "dinţi" (ca să redevenim "oameni"!). Viziunea d-tale asupra lumii este tendenţios-orgolioasă, comensurabilă doar în regretul d-tale infinitezimal " ...eu regret şi moartea peştelui agăţat / în cârlig...", sau în reducerea la absurd " un cuvânt e un om / poate muri..." ( dar şi reînvia, din fericire! ). Finalul "zen", din perspectiva "iluminatului", rămâne doar un "zid" şi "o ploaie de gloanţe" ( de cauciuc
-
- -1
-
-
Comenteaza
