„Brazii se frâng,/ dar nu se îndoiesc!”
Noi, BRAZII, pe vremea când Bunul Dumnezeu umbla mai des pe Pământul Patriei Sale preaalese, DACIA, Noi, Străjerii voştri sădiţi de Mâna lui preasfântă, ne-am înşirat în Èšară în lung şi-n lat, pentru a potoli arşiţa grozavă cu picăturile culese din surâsul Îngerilor, am intrat pe porţile care ni s-au deschis şi ne-am aşezat în curţile fiecăruia, apoi ne-am făcut zid de apărare împotriva celor ce ne iscodeau cu laşitate ca Ana şi Caiafa sau ne sărutau vicleneşte ca Iuda-trădătorul.
Noi, BRAZII, ne-am ţesut trupurile din Moaştele sfinte ale Străbunilor noştri profeţi şi prin CUVÂNTUL lui Dumnezeu ne-am brodat coroana, măreţia noastră spre lauda voastră, coloană a demnităţii, sub care tristeţile voastre se zbat prefăcându-se în Doine, Balade şi Psalmi divini.
Noi, BRAZII, v-am luat zbuciumul ce sângera pe frunţile voastre şi l-am făcut leagăn răbdării, ce suie cu sufletul la cer, încununându-vă de veşnicie.
Noi, BRAZII, v-am băut durerea şi veninul vitregiilor aduse de duşmani, ca de sub stâncile noastre să ţâşnească izvoarele nesecate, din care bând cu sete să urcaţi Flori în vârfurile Copacilor şi pe ramurile voastre să se legene leneş Luna în Troica ei de Azur.
Noi, BRAZII, v-am crescut Feciorii, voinici cu alinare de mugur şi ram, ca să devină Voievozi încercaţi... Ori profeţi minunaţi, sau poate preoţi, poeţi şi învăţători luminaţi.
Noi, BRAZII, ne-am poleit frunţile voluntar, cu aura Sfinţilor noştri, întocmindu-ne într-o logică spiritual-metafizică a Plaiului Dacoromân, pregătindu-ne şi preocupându-ne religios de diferitele Danii-jerfe, pentru CASA lui Dumnezeu şi pentru Casele voastre.
Noi, BRAZII, acceptând ca şi Voi, Suferinţa ca izvor al dăruirii, ne-am tors răbdarea în Alăută, ne-am prelins lacrimile în zbor de Rândunele, ne-am împlântat oftatul în Flaute şi Naiuri, ne-am sugrumat bocetele în Cobze şi Buciume, ne-am înecat necazul în Harfe, ne-am modelat durerea în Rapsodii serafice şi ne-am sfârtecat trupurile în mlădioasele Vioare, care vă înfrumuseţează cu alaiul lor de nuntă.
Noi, BRAZII, v-am dăruit trupul curat şi semeţ pentru a-l face Altar în care să vă cuminecaţi cu eroismul, cu credinţa, cu omenia şi cu sfinţenia voastră.
Noi, BRAZII, v-am dăruit braţele verzi şi vânjoase din care v-aţi făcut arcade de lumină şi trepte către Cer, podite din Imnele ÎNVIERII şi ale ÎNALÈšARII.
Noi, BRAZII, am adunat Apele în Sipotul munţilor, să scormonească pietrele gata şlefuite, pe care să le aşezaţi temelie Viitorului şi BISERUCII Străbune.
Noi, BRAZII, ne-am pus în calea tuturor fiarelor-umane năvălitoare, risipindu-le trufia şi sugrumându-le iureşul prădător, apoi v-am ascuns în Sânul nostru, mamele, soţiile şi copiii, Voievozii şi ostaşii răniţi, comorile şi Haiducii-justiţiari.
Noi, BRAZII, Voievozii Codrilor, după ce am urzit porfira majestuoasă a CARPAÈšILOR Sacri, am potolit furia apelor dezlănţuite spre dezastru, am îmblânzit urletul fiarelor hămesite după pradă, am trâmbiţat adunarea Cetelor de Răzeşi şi Panduri şi v-am oferit Stiharul etern pe care să vă scrieţi Rugile Istoria şi Înţelepciunea creaţiei spirituale.
Noi, BRAZII, v-am croit cărări şi poteci pietruite cu doruri şi jertfe, v-am adăpostit în Peşteri netocmite şi tainice pentru vremuri de bejenie, sau v-am dăinuit Lăcaşuri sfinte spre mântuire.
Noi, BRAZII, v-am oferit frunţile îmbrobodite de cer, spre a le bolti Catapeteasmă Neamului nostru iubitor de Dumnezeu, pe care se tot prelinge mireasma premilosârdei Fecioare MARIA.
Noi, BRAZII, ne-am răstignit trupurile pe Golgota TRADIÈšIEI, ca o prelungire de Naţie, oferindu-le celor de-a dreapta CRUCEA suişului lor spiritual în ordinea morală şi Icoană pentru Chipul creştin al Frumuseţii şi al Iubirii desăvârşite.
Noi, BRAZII, v-am împletit din crengile noastre Stergare îngemănate în surâsul creştin adus de Sfântul Apostol ANDREI, pentru a vă legăna Colindele NASTERII Preasfinte, împodobite în Scutecele sublime ale muzicalităţii noastre populare neasemuite şi neegalate.
Si atunci, daţi-mi voie în Săptămâna Pătimirilor noastre să vă întreb:
-De ce Sfinţiile Voastre binecuvântaţi securile creştinilor, cu care ne hăcuiesc trupşoarele Vlăstarelor noastre?
-De ce P.S. şi Î. P. S. Voastre miruiţi cu untdelemnul sfinţeniei, mâinile şi frunţile creştinilor care ne ucid mişeleşte urmaşii, fiindcă Noi, BRAZII, n-am îngenuncheat niciodată în faţa dujmanilor sau a păgânilor?
-De ce prea cucernici cărturari şi slujitori ai condeiului, hrăniţi din trupul nostru, vă ascundeţi în spatele piramidei voastre de înţelepciune, când auziţi dangătul doborîrilor noastre?
-De ce prea cuvioşi politicieni, vă aruncaţi „petardele-elogioase” unii, altora în cercul vostru strâmt şi rece, când crivăţul ordonanţelor-galopante, crestează pe răbojul noului an saturnaliile lui „Ignatie-Frunză Veştedă”?
-De ce voi luminaţi dascăli, cu suflet dăruit de Datini sfinte, nu încremeniţi de la catedră, rătăcirile intelectualilor de profit, care aduc din import profanări travestite în paradă de modă?
-De ce voi călugări trăitori, „Brazi în sutană”, nu faceţi din şiragul mătănilor şi rugilor voastre, funii împletite-n zece, cu care să alungaţi neguţătorii din GRADINA MAICII DOMNULUI, care ne mutilează şi ne vând tradiţiile sfinte?
-De ce voi, rapsozii şi artiştii de geniu, care v-aţi adăpat cântul, poezia şi măiestria din seva noastră, nu încriminaţi în Balade genocidul verde şi nu ne purtaţi în refren Doinele jertfirilor noastre?
-De ce voi ţăranii, care vă purtaţi credinţa pe umeri, ca pe sumanul sau cojocelul de sărbătoare, voi, care ne-aţi cioplit din trupuri Datini şi Obiceiuri sfinte, voi, care ne-aţi zidit ofrande voievodatelor şi boiereştilor ctitorii, de ce nu vă pasă de eresurile care ne provoacă tragedia?
-Dar voi, mamelor şi fecioarelor dragi, care v-aţi brodat Iile şi Altiţele, Brâiele şi Bundiţele din Legendele noastre, voi, care v-aţi legănat pruncii sub Cetina tot verde, de ce nu suspinaţi odată cu noi?
-Si voi, copiii, vlăstarii acestei binecuvântate GRADINI, care v-aţi ţinut cu mânuţele de poalele noastre pentru a merge drept, a creşte înalţi, falnici, rămânând verzi ca şi noi, voi, de ce nu lăcrimaţi cu lacrimile noastre?
Gheorghe Constantin NISTOROIU
SUFERINŢA BRADULUI
Dacă v-am fost străjer pe mândrul nostru Plai,
De ce-mi ucideţi pruncii pentru un moft păgân?
De ce îmi puneţi lanţuri, piroane ori cătuşă?
De ce vă profanaţi voi sufletul român
Ca eu în bezna putredă şi rece să rămân?
Dacă v-am fost colind, lăută sau ghitară,
Dacă v-am fost ca frate, bunic ori chiar duhovnic,
De ce-mi sacrificaţi copiii cu frenezia sufletului-fiară?
Şi-i aruncaţi în lanţuri, mustind a mucegai,
Iar voi vă hârjoniţi într-una, turbaţi ca nişte cai?
Dacă v-am fost tărie, ori scut şi buzdugan,
Şi v-am slujit cu râvnă o vreme milenară,
De ce-mi omorâţi vlăstarii în fiecare an?
De ce-i sortiţi securii şi focului să piară,
Să vitregim cu toţii, orfani şi fără de ţară?
Dacă v-am fost Troiţă, ori punte sau fântână,
V-am apărat cu pieptul, mereu de năvălire,
De ce-mi sacrificaţi copiii cu furie nebună?
Şi-n zaiafetul vostru-harem şi nălucire,
Le îngropară-ţi soarta, ca-n hîde cimitire?
Eu nu sunt buturugă, scorbură sau butuc,
Pentru potcoave strâmbe sau pentru ghilotină,
Nu sunt nici gheişă, nici sterpul eunuc...
Eu sunt Simbolul Nunţii, aleasă şi creştină,
Prin care se-mpreună dorinţa lor divină.
Nu sunt trimisul roşu al stepei pârjolite,
Nu sunt nici papistaşul mânat de uragan,
Eu, sunt aici de-a pururi, din vremi abia mijite,
Deodată cu Carpaţii-sacrii, cu-ntinsul Bărăgan,
De când Zalmoxe-Sfântul şi-a pus aici Divan.
Nu sunt mânerul biciului care loveşte
Feciorii Ţării-Mame, ce-n dragoste-o slujesc,
Eu sunt din Seminţia ce veşnic înverzeşte,
Dând mărturie în Cer şi Plaiului românesc,
Că de mă frâng vreodată, Eu nu mă îndoiesc!
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Bucureşti
Sâmbătă, 13 Decembrie 2008
de Sfântul Ierarh Dosoftei-Mitropolitul Moldovei
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
Înalt, drept, cu podoaba veşnic verde, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, cu vârful aţintit spre cer, bradul - “arborele vieţii"- poate fi pentru noi un exemplu de conduită.
De mult, am auzit expresia “veşnic verde" adresată acelor bătrâni ce, şi la vârste înaintate, se menţineau drept, aveau o memorie bună şi o sănătate de invidiat. Se spune, despre anumiti oameni, că au picioarele bine înfipte în pământul unde s-au născut, iar despre alţii că privesc numai în sus, fără să le pese de ce se întâmplă jos. Aşa sunt unii. Dar poate ar fi bine să-i privim cu atenţie, să-i înţelegem şi să invăţăm ceva de la ei. Aceştia sunt oamenii care ştiu cu adevarat cine sunt şi ce aşteaptă de la viaţă. Românul verde îşi cunoaşte strămoşii, îi respectă şi le poartă o vie recunoştinţă pentru că, spune el, “fără să-ţi cunoşti şi să-ţi respecţi trecutul, nu poţi avea un viitor luminos" sau “fără să ai rădăcini, nu poţi avea crengi". Ei sunt brazii despre care se spune că se frâng, dar nu se îndoaie.
Ca să fii asemeni unui brăduţ, trebuie să înveţi să-ţi respecţi cuvântul dat. Stim cu toţii că la început a fost Cuvântul, care era la Dumnezeu. Şi Dumnezeu era Cuvânt, pe care apoi, ni L-a dat ca să putem ajunge la EL. Nu întâmplător se spune în Scripturi “prin cuvintele tale te vei osândi şi prin cuvintele tale te vei mântui".
Trăim într-un iureş, totul se petrece cu repeziciune şi uneori, nici nu realizăm ce spunem sau ce ni se spune. Folosim cuvintele doar din obişnuinţa de a lega un dialog. Ni se pare o impoliteţe să tăcem. Vorbim de dragul de a vorbi. De cele mai multe ori nici măcar nu auzim ce spunem, cu atăt mai puţin, să reţinem că am făcut promisiuni. Şi atunci cum să le respectăm?
În Talmud se spune:
Fii atent la gândurile tale,
Pentru că ele vor fi cuvinte.
Fii atent la cuvintele tale,
Pentru că ele vor fi fapte.
Fii atent la faptele tale,
Pentru că ele vor fi obiceiuri.
Fii atent la obiceiurile tale,
Pentru că ele vor fi caracterul tău.
Fii atent la caracterul tău.
Pentru că el va fi destinul tău.
Este cât se poate de clar că, felul în care ne folosim de cuvinte, determină destinul nostru.
Am învăţat că totul există în dualitate: alb-negru; frumos-urât; bine-rău; cald-rece etc!
La partea opusă brăduţului se află melcul - cel lipsit de coloană vertebrală. Aşa că dacă ne privim cu atenţie, avem două alternative: să fim melci sau să fim brăduţi. Marii înţelepţi afirmă că atunci când reuşim să spunem ce gândim, (din suflet, nu din minte) am făcut primul pas spre înţelepciune.
Fiind atenţi la cuvintele pe care le rostim, respectându-ne cuvântul dat, începem să consolidăm baza coloanei noastre vertebrale. Începem să creştem, să ne înălţăm spre Lumina din care am venit. Când ai ajuns cu frunzişul în straturile superioare ale atmosferei, unde aerul este curat şi pur, bucuria nu poate fi descrisă. Eşti departe de a avea destinul unui melc.
Să aruncăm o privire în cotlonul sufletului nostru, să găsim răspunsul la întrebările care ne bântuie de ani de zile. Cu siguranţă răspunsul va veni. Pentru că numai sufletul cunoaşte tot adevărul despre noi. Folosind cuvântul cu iubire, înţelegere şi înţelepciune,vom reuşi să devenim brăduţi.
Stela Potra-Pod
Cluj- Napoca