Atât în cadrul şcolii generale Nr. 195 din Bucureşti, cât şi în mass-media comunistă din România anilor copilăriei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca şi "poetul naţional român". De la părinţi însă, mai aflasem că Mihai Eminescu fusese şi rămăsese "cel mai mare jurnalist român". Când le-am cerut părinţilor să-mi dea articole de-ale sale mi-au răspuns: "N-avem! Sunt interzise." Mai mult, până şi colecţia sa de poezii i-a fost cenzurată, în frunte cu marea sa "Doină". Sunt materiale care îi sperie pe comunişti, după cum i-a speriat şi pe politicienii din timpul său.

În acest an, cercetătorii Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş (publicaţia "Permanente" Nr.1-2 2005), au lansat o investigaţie cu privire la circumstanţele dinaintea morţii şi chiar cu privire la cauza morţii Marelui Eminescu, care pun sub semnul întrebării versiunea oficială, acceptată unilateral până acum, conform căreia Mihai Eminescu ar fi murit atât "accidental", cât şi din cauza "nebuniei". Mai mult, cei doi autori, avansează ipoteza conform căreia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (Atac la Persoană) în perioada precedentă morţii sale. Să revizuim deci aceste analize:

Calomnierea (Atac la Persoană)

Prezenţa ziaristului şi a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880, incomoda teribil cercurile politice româneşti supuse presiunilor oportuniste exterioare şi interne de a compromite unitatea şi integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu părea să fie o necesitate iminentă pentru aceştia, datorită fenomenalei sale popularităţi şi carisme.

Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriotic, idealist şi sincer. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid, direct şi evident. Fabricarea "nebuniei" sale reprezenta singura opţiune, întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum, -se putea spera-, într-o intrare a acestuia în obliviunea istoriei la români. Dacă Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci "nu-i nimic bun de la un ne-bun".

Procesul de asasinare fizică si morală a lui Mihai Eminescu explodează se pare în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul "Românul" (sic!), care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: "Aflăm cu sinceră părere de rău că dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul "Timpul", tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire".

Acesta era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. "Timpul" însăşi vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului "Timpul" este încredinţată d-lui Mihail Paleologu". Opinia publică presupune astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea încă nici un motiv, nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite. "Timpul" revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum". Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia pe care o îndeplinea în cadrul Timpului era cea de… jurnalist.

Ziua decisivă este, după cum am spus deja, 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent meşteşugite pentru a fabrica "nebunia" eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău". Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul său în aplicare.

Pe de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi, nu în vizită la doamna Szoke, ci la "Baia Mitraşewschi", lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de sediul Societăţii "Carpaţii", -societate interzisă de oficialităţi în… aceeaşi zi-. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte, dar numai parţial. Eminescu îşi "iese din minţi", Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un "nebun" de la "Baia Mitraşewschi". Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului "L’ Independence Roumaine", ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu sigurantă mulţi alţi patrioţi români autentici.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu "Tripla Alianţă" (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti, conduşi de Carp, tratat şi susţinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi însă, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, -perfect sănătos-, a citit la Junimea poemul său, "Doina", au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu, care a avut un discurs la fel de înflăcărat.

Von Bismarck este gata să declare război României, dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei (adică, de-a se supune noilor stăpâni). Se cere ferm desfiinţarea Societăţii "Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central în acestă Societate îl avea Eminescu.

Iată că România se supune exigenţelor străine, interzice Societatea "Carpaţii", elimină din scenă pe mulţi simpatizanţi francofoni.  Petre Grădişteanu, împreună cu D.A. Sturdza, pleacă la Viena să îi ceară personal "scuze" împăratului pentru discursul de la Iaşi. Dar cu Eminescu "ce te faci?" Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua căderii lui Eminescu.

Revenind la "boala" lui Eminescu, nimeni nu lămureste însă opinia publică asupra "bolii" lui, despre care se afirmă numai că este o "boală gravă". În luna iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil.

În numărul din luna august al revistei "Literatorul", Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:

"Un X... pretins poet - acum,
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-aş plânge dacă-n balamuc,
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc,
Şi azi nu e decât nebun."

Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însă cei doi prieteni sosiţi în grabă la "Baia Mitraşewschi" reuşiseră să-i dejoace planul şi să-l salveze pe Eminescu, dându-l de gol pe Ventura pentru această calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur să fie el cel care declara deschis "nebunia" lui Eminescu, întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, ca să se re-erijeze în protector al lui Mihai Eminescu, imediat după apariţia ei, Ventura atacându-l grav pe Macedonski.

"Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". Iată că Ventura cel care anunţase… poliţia de existenţa "nebunului", se retrage acum în ipostaza "prietenului indignat" arătând spre Macedonscki cu degetul acuzator: "Iată cine îl face "nebun" pe bietul Eminescu, eu m-am spălat pe mâini".

Macedonski la rândul său încearcă să se apere şi el, spunând că:  "…este o epigramă veche care a fost publicată fără ştirea mea, epigramă care în plus… nici nu îl vizează pe Eminescu." (sic!).

Au urmat, manifestaţii publice cu torţe şi geamuri sparte la casa lui Macedonski, de către suporterii indignaţi de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean, drept de faima de "duri" ai bucureştenilor din toate timpurile. Ventura şi Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, asadar, ce realizează Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema "nebuniei" lui Eminescu. "Telegraful" este primul care anunţă că: "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă acţiune." (sic!)

Maiorescu reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care "Mai Am Un Singur Dor", "Se Bate Miezul Nopţii", etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu cel naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societăţii româneşti, patriot complet.     

Astfel, Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană, limitând-o la poezie. Din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept "marele poet", "poetul naţional al României", ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului, să publice: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (...) Or, chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor...". Or, ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopţii" (...) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale - nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste si alte poezii "uşoare" - şi unele traduse?"          

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate, însă starea sănătăţii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: "Repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos".

Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe "insurgent" la poliţie. Cum altfel ar fi acţionat un om care se ştia şi se vedea zilnic "vizat" pentru distrugere (la persoană şi poate în persoană)?

Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la laşi: poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor", le "apuca de turnura rochiilor", le "atingea în mers" etc., fără ca vre-o damă să facă vre-o reclamaţie în acest sens poliţiei.

Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamţ, poetul va definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la "Convorbiri Literare", cu acest bileţel: "Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea".

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau şi actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

"Întors în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic: În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit în modul cel mai vădit, căci astăzi, Eminescu era tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de dl. Grigore Focşa, doctorul de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Deşi mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu nostru. În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare".

Eminescu era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale şi îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu"  şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889.

Pagina urmatoare: Cum a fost asasinat Eminescu >>>

RECOMANDA ACEST ARTICOL...

Inapoi - Inainte >>