De la Greaţă la Fiinţă şi Neant
„...După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neânţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică...” ( scrisoarea prin care Jean Paul Sartre refuză premiul Nobel pentru literatură )
Născut acum 105 ani ( 21 iunie 1905), crescut doar de mamă, primeşte o educaţie conservatoare, urmează cursurile liceale ale renumitei Ecole Normale Superieure din Paris, o cunoaşte pe Simone de Beauvoir, o ateistă şi o figură de marcă a feminismului, dar şi o scriitoare celebră, cu care se căsătoreşte, predă filozofia în mai multe licee şi obţine o bursă în Germania, unde intră în contact cu ideiile lui Husserl şi Heidegger, apoi este concentrat şi luat prizonier de germani, fiind eliberat un an mai târziu când se implică în mişcarea de rezistenţă pariziană ( grupul Socialisme et liberte ), pune bazele revistei Les Temps Modernes şi conferenţiază la Sorbona despre existenţialism, înclinând încetul cu încetul către ideologia de stânga, fapt care-l îndepărtează de celebrii Albert Camus, Andre Gide sau Andre Malraux. Dezamăgit de reprimarea violentă a revoltei anti-comuniste din Ungaria de către armatele sovietice, apoi de înăbuşirea revoltei din Cehosolvacia, se îndepărtează de partidul comunist francez şi renunţă la vizitele private în lagărul socialist, implicându-se ulterior în sprijinirea F.L.N-ului din Algeria şi fiind victima unui atentat pus la cale de armata clandestină O.A.S., soldat doar cu distrugerea locuinţei. Suspectat de colaboraţionism ( pentru a câta oară!) şi de ecoul teoriilor sale existenţialiste, este supravegheat de serviciile secrete franceze, refuză premiul Nobel pentru literatură ( un adevărat scandal!), în schimb acceptă preşedenţia Tribunalului internaţional pentru condamnarea războiului din Vietnam şi moare la 75 de ani cu sănătatea şubrezită de suprasolicitarea intelectuală, de consumul de tutun, de alcool şi amfetamine.
Greaţa, primul roman a lui Jean Paul Sartre, transmite subtil, aproape insidiuos concepţia filozofului existenţialist, ateu, despre lume şi viaţă, luând ca pretext jurnalul lui Antoine Roquentin, care-şi consemnează cu rigurozitate propriile trăiri. Senzaţia de greaţă pe care o încearcă acesta într-o bună zi este efectul excesului de libertate, disipat doar adesea... de fugă, de magie sau de frică, în contrast cu excesul de vasalitate al obiectelor, încorsetate în imobilism, incapabile să-şi atribuie esenţe ca omul. Faptul că omul îşi proiectează singur esenţa şi este singurul care poate da esenţă lumii în întregul ei, îi adânceşte sentimentul înstrăinării până la dezgust, obligându-l fie să abdice formal în faţa libertăţii de alegere, fie să acţioneze concret împotriva ei, în ambele situaţii fără niciun rezultat. „ ...Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă. Nici sfârşit nu există...”. În Fiinţa şi Neantul, lucrarea reprezentativă a filozofului, presupoziţia potrivit căreia „...noi nu ne naştem liberi, ci suntem condamnati la libertate..”, devine obsesivă, atrăgându-l pe cititor într-o cursă infernală cu zeci de obstacole şi competitori. Omul, în viziunea lui Sartre, apare spontan... din absurd, pentru ca apoi să se constituie ca trăire şi existenţă, dar numai pentru sine, folosindu-se de sine-însuşi. Existenţa precede, aşadar, esenţa ( putinţa de a fi) şi o copleşeşte. „...Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui...”. Ateu fiind, Jean Paul Sartre, respinge existenţa lui Dumnezeu, punând în locul ei Fiinţa şi Neantul, adică ceva mai mult decât o iluzie. „ Fără Dumnezeu nu există scop, valoare sau sens în lume...”, şi pentru că Dumnezeu nu există, aşa cum susţin toţi existenţialiştii, Omul este condamnat să-şi fie propriu Dumnezeu...
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
scris de Conţu, 01 iulie, 2010
Pauvre Jean Paul...!!! N-am înţeles dacă te referi la articolul de faţă sau la altele ( sursa citată e vidă!) şi îmi displace profund dorinţa d-tale de a epata ( este posibil ca "greaţa" de care te plângi să fie de altă natură!). Redau citatul din Sartre în traducere:...* " Ajută-l pe cel în nevoie şi ai să regreţi"? Ştim cu toţii câte ziceri populare pot fi citate cu acelaşi efect, şi mai toate înseamnă acelaşi lucru - că nu trebuie să te opui puterii; că nu trebuie să lupţi împotriva forţei superioare; că nu trebuie să te amesteci în lucrurile care nu te privesc. Sau că orice acţiune care nu e în acord cu o anumită tradiţie este romantism: sau că orice responsabilitate care nu se sprijină pe experienţă e pentru vecie condamnată la eşec; şi că devreme ce experienţa a demonstrat că oamenii sunt înclinaţi invariabil spre rău, trebuie să existe legi ferme care să-i constrângă, căci alminteri vor avea anarhie. Cu toate acestea, oamenii care rumegă etern aceste proverbe mizerabile, şi care în momentul când li se aduce la cunoştinţă o acţiune mai mult sau mai puţin dezgustătoare exclamă: "Cât de tipic pentru natura umană!"...* Nu-mi dau seama ce-ai urmărit prin aducerea în prim plan a acestui citat, dar dacă ai făcut-o din admiraţie pentru Sartre, ai reuşit. Dacă nu, nu!!!
-
- -1
-
-
scris de Megapoezia, 05 iulie, 2010
-
- +3
-
-
scris de Conţu, 07 iulie, 2010
Asemena gesturi nu numai că nu fac rău nimănui, dar sunt în spiritul tradiţiei noastre creştine.
Pronumele de politeţe se foloseşte, de regulă, între străini, nu între prieteni ( aşa cum îi consider pe toţi cei care intră în dialog cu mine !).
Te-am descoperit şi în alte post(uri) pe diverse site-uri şi m-am lămurit:
pesemne că eşti o frustrată, o "văduvă neagră", în căutare de exhibiţionism.
Cât despre pleonasme, reţine că pseudonimul sub care te mansturbezi este pleonastic, ca să nu mai vorbim despre construcţiile tale "limbistice" repetitive, cu acelaşi înţeles...care ce-or fi ? Cu acelaşi interes..."redus" !
-
- -1
-
-
Summa summorum, prefer sa-l citez pe filosoful Sartre dintr-o traducere in limba engleza: "Existentialism Is a Humanism": “Promote a rogue and he’ll sue you for damage, knock him down and he’ll do you homage”. We all know how many common sayings can be quoted to this effect, and they all mean much the same – that you must not oppose the powers that be; that you must not fight against superior force; must not meddle in matters that are above your station. Or that any action not in accordance with some tradition is mere romanticism; or that any undertaking which has not the support of proven experience is foredoomed to frustration; and that since experience has shown men to be invariably inclined to evil, there must be firm rules to restrain them, otherwise we shall have anarchy. It is, however, the people who are forever mouthing these dismal proverbs and, whenever they are told of some more or less repulsive action, say “How like human nature!” (http://www.marxists.org/refere...sartre.htm).