Zilele acestea mă uitam la un film minunat „În căutarea lânii de aur”, expediţia argonauţilor. Am citit povestea cu mulţi ani în urmă, pe vremea când poveştile zeilor greci mă captivau şi mă lăsau să visez în voie. În vremea când credeam că până şi zeul e om şi se poartă ca atare. În timp ce mă uitam la film mă gândeam la războiul troian. Poate că e doar o poveste spusă de un autor cu o imaginaţie prea mare, poate că este adevărat, cine poate şti, dar sunt sigură de un sigur lucru: elementul fantastic persistă. Apoi mi-am adus aminte de cea mai veche epopee a lumii „Ghilgameş”, şi mi-am dat seama că literele au început cu magia, cu fantasticul.

    Şi-apoi să ne gândim la Biblie. Sigur, un lucru care îmi ieşise complet din minte, Goliat era uriaş, aşadar, conform Bibliei uriaşii au existat. Că a fost Goliat ultimul sau nu, asta nu am de unde să ştiu, dar ştiu că am citit Biblia şi uriaşii făceau parte din ea. Şi mă întorc din nou la Ghilgameş şi la întreaga poveste care e înşirată între copertele acelei cărţi vechi. Este o poveste fantastică. Însă, de unde ştim noi că lucrurile pe care azi le numim fantastice nu au fost cândva reale. Azi dacă vorbim despre îngeri sau demoni, totul ni se pare o închipuire. Din toate astea nu poate ieşi decât o poveste fantastică mai bună sau mai proastă, în funcţie de autor. Dar Biblia, oare Cartea după care majoritatea din noi ne ghidăm credinţa, nu vorbeşte despre toate lucrurile astea?

    Fantasticul se află şi în visele noastre. Poate că Freud a găsit calea ştiinţifică pentru a înţelege visul, dar sufletul uman a găsit această cale? Câte lucruri nu ni se întâmplă, într-o viaţă, pe care nu ni le putem explica? Până şi cele mai mărunte lucruri, de acest fel, ne rămân undeva în subconştient ieşind la iveală doar în momentul oportun. Şi toate astea, cât de fantastice ne par?

    Şi mă întorc din nou la povestea argonauţilor. O poveste pe cât de fantastică şi incredibilă, pe atât de frumoasă şi plină de înţelepciune.

    Noi, ca popor, încă ne fofilăm în faţa acestui gen de literatură, dar nimeni nu încearcă să îşi amintească că, literatura a început astfel. Şi apoi, câte nu s-au născut din imaginaţie? Oare câţi ştiu că tehnologia pe care o avem astăzi a fost posibilă datorită imaginaţiei. Şi totuşi, imaginaţia a luat naştere din ceva real. Realitatea contribuie la tot ceea ce înseamnă fantezie. Autorii cărţilor fantastice se înfruptă din realitatea pe care apoi o ridică la rang de poveste. Dar viaţa însăşi este o poveste, ce uneori pare a fi ireală. De mai bine de doi ani tot fac apel la publicul cititor să îşi îndrepte privirile şi spre autorii români de fantasy. De mai bine de doi ani încerc să conving. Abia acum mi-am dat seama că nu e vina cititorului, ci a celor care scot acest gen pe piaţă. Dacă genul SF aproape că a murit, genul fantasy abia acum începe să prindă viaţă.

    Umanitatea e făcută, parcă, să distrugă tot ceea ce e frumos. Uneori am impresia că visele se pierd datorită oamenilor, de fapt, ca să fiu mai clară, din pricina banilor. Astăzi, în secolul douăzeci şi unu, doar banii contează. Doar că autorii români, abia acum încep să scoată capul în lume şi, ca să aducă bani este normal ca la început să fie susţinuţi, încurajaţi, lăsaţi să „răsară”. Este un mare păcat că ne îngrădim noi între noi. E un mare păcat că doar numele şi banii mai au valoare în ţara asta. Şi cel mai rău este că ne umilim autorii pentru că noi am uitat ce înseamnă să visăm.

    Mi-ar face plăcere să povestesc mai mult despre literatura fantastică, dar încerc să nu sufoc. Şi apoi, am să revin cu diverse povestiri, destul de vechi şi interesante. Am să revin şi asupra autorilor români ai genului. Voi încerca chiar, să fac şi o comparaţie între literatura noastră, autohtonă, şi cea de acum mii de ani. Cine ştie, poate că până la urmă ne vom îndrepta pe drumul cel bun. Şi am să închei acest mic articol cu ceea ce a spus scriitorul Marian Coman într-un interviu, cu privire la reperele noastre literare: Dacă vom continua să neglijăm prezentul şi viitorul, răstigniţi la umbra unui trecut, chipurile, glorios. Şi dacă, spre exemplu, o să continuăm să nu investim în cultura liberă, ţinînd cu dinţii de formule anacronice de subvenţionare ori de cocoloşire a fosilelor literare cu bani publici.

    Aşadar, sunt de acord cu tânărul scriitor de literatură fantastică, şi totuşi, cred cu tărie că literatura cu tentă fantastică s-a născut în acelaşi timp cu Ghilgameş, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne cufundăm în trecutul literaturii fără să luptăm pentru viitorul ei.