În lumea noastră fizică lumina este undă şi particulă. În spatele luminii, sau după emisie, rămâne întunericul. La început lumina şi întunericul formau un întreg nediferenţiat. Prin forţa logosului s-au separat. Lumina a căpătat şi sensul de puritate, iar expresia  primordială „Să fie lumină” „a rupt” întregul care unea lumina cu întunericul. Apoi Dumnezeu ne-a dăruit un strop de puritate, acea „lumină” care se află în noi.

În sanscrită purâ este entitatea care locuieşte în corp, iar purna înseamnă plin, complet, perfect. Cu acest ultim termen  s-au format două expresii: Purna Adah (realitatea eternă invizibilă) şi Purna Idam (realitatea eternă vizibilă).

În informaţiile ulteriore civilizaţiei hinduse, biblice, constatăm că primului om s-a numit Adam, de la femininul Adamah (care înseamnă pământ roşu în semită, după J. G. Frazer). De asemenea Adam a avut două existenţe: una când trăia în paradis (care înseamnă în vecinătatea zeilor sau deasupra Infernului - DIS=Pluton, zeul Infernului), când era etern (dar invizibil), şi existenţa după ce a mâncat mărul -  când a văzut că este gol, deci a devenit o realitate eternă vizibilă. Astfel, dacă facem o îmbinare a vizibilului, omul fizic, cu scânteia divină (sufletul, care este etern şi imperceptibil) obţinem din ADAH+IDAM=AIDAHM, cu două forme: EDAHM (apropiat de EDEN) şi ADAHM (apropiat de ADAM); una este o realitate invizibilă, iar cealaltă este fie numele de om (zămislit din lut), fie lutul (Mama Terra, care s-a contopit cu Divinitatea Cerească).

Căpătând conştiinţă omul şi-a dezvoltat discernământul din propriile experienţe, care l-au ajutat să deosebească binele de rău. Prin greşeli s-a încărcat cu energii negative, devenind poate mai puţin pur decât în clipa întrupării. De aceea procesul de purificare este unul de rupere a învelişului energetic negativ care s-a adunat în timp.

În sanscrită ruj este rădăcina verbului „a sparge” (considerat de lingviştii francezi asemănător latinescului lugeo=a jeli, a fi îndurerat). LUP (în sanscrită)  este rădăcina verbului care are următoarele înţelesuri în franceză: a sparge, a se avânta, a se repezi, a jefui, a prăda; în procesul conjugării în sanscrită apar şi formele lupta, luptvă, lupya. De remarcat este că aceşti termeni sanscriţi apar şi în română: lup (ca animal de pradă), verbul a rupe (rezultat prin rotacismul l-r), verbul a lupta (ce semnifică spargerea rezistenţei adversarului printr-o avântare în atac, şi învingătorul prădează teritoriul invadat).

Din experienţa lui Iisus ştim că purificarea sa din deşert a fost o adevărată luptă interioară prin care a încercat să se rupă de tentaţiile vieţii pământeşti, reprezentate de o mâncare gustoasă (postind 40 de zile)  şi de bogăţie (care implică şi putere).

Aşa vom înţelege că aceste cuvinte (pur, rup şi lup), vechi de peste 8.000 de ani (de când arienii lui Rama au plecat spre India), au fost şi în limba strămoşilor noştri geto-daci. Este absurd să credem că  de abia după invazia romană poporul nostru a asimilat aceşti termeni, despre care autorii DEX-ului spun că provin din purus, rumpere, lupus şi luctor - când în sanscrită există lupta.

Încă de la Herodot ştim de purificările practicate de Zalmoxis, care a stat în izolare sau moarte timp de trei ani; Flavius Iosephus, cu zeci de ani înaintea atacurilor lui Traian, vorbea despre comunitatea sacerdotală geto-dacă care consuma doar lapte şi miere. Înţelegând profund cuvintele, vom putea să rupem zăgazurile sufletului, lăsând lumina să curgă din noi, pură, şi astfel vor înceta luptele dintre noi şi cu noi.  Atunci paradisul va fi printre noi.