Revista Noi,NU!

Sfârşitul verii aduce la Lisabona un suflu răcoritor de munte românesc. Nici că se putea alege o perioadă mai potrivită decât trecerea înspre toamnă, pentru găzduirea de către Institutul Cultural Român din Portugalia a expoziţiei de pictură Brâncuşi: E = mc2 a pictorului român Romeo Niram, aprofundată de dizertaţia strălucită a domnului Horia Barna, Directorul ICR Madrid. Seria de picturi în ulei, grupate sub acest titlu impresionant şi în acelaşi timp intrigant, a generat deja controverse violente şi discuţii aprige în lumea culturală românească din îndepărtata Lusitanie. Ce legătură poate exista între Brâncuşi şi Einstein, între artă şi ştiinţă, ce se poate spune nou despre Brâncuşi, să nu cumva să se iasă din limitele instituite de prejudecată şi de refuzul de a accepta să priveşti nu fragmentul, ci totalitatea, nu o bucată de piatră ci Universul însuşi.

Picturile lui Niram poartă, în egală măsură, numele sculpturilor lui Brâncuşi şi ale formulei lui Einstein. Rând pe rând, se perindă în faţa ochiului: Domnişoara Pogany, Coloana Infinitului, Începutul Lumii, dar şi E = mc2. Aşa cum spunea criticul de artă Dan Caragea: „Romeo Niram se află printre foarte puţinii artişti de astăzi care decid un drum original, aducând probleme «grele» în spaţiul artelor plastice”.

Fiecare pictură necesită o minte deschisă şi timp pentru meditaţie. Dacă nu dispuneţi de ambele, ar fi mai bine să nu vă aventuraţi, deoarece vă veţi pierde, pe drumul dintre Hobiţa şi Big Ben. La prima vedere, avem de a face cu o reinterpretare a sculpturii brâncuşiene, frumos ornamentată de bucăţi de covor oltenesc. Lait-motivul, scris cu litere luminoase, E = mc2, care apare obsesiv pe mai toate pânzele, aduce prima notă de confuzie. Formula E=mc2 stabileşte echivalenţa dintre energie şi masă, adică o anumita cantitate de masă poate fi transformată într-o anumita cantitate de energie şi invers. În acest „invers” stă cheia înţelegerii acestor picturi, aflate sub semnul creaţiei. Aceasta este  formula care a fost primită cu neîncredere chiar de marii fizicieni ai timpului, iar publicul profan, atunci şi acum, are aceleaşi probleme în a înţelege profunzimea ei şi asta fiindcă propune un altfel de-a privi lumea.

Înaintând cu paşi domoli, ne găsim dintr-o dată în faţa lui Brâncuşi şi a lui Einstein; două portrete suspendate în cosmos şi mărginite de atotprezentul covor oltenesc ale cărui motive redau perfect geometria semicercurilor şi liniilor luminoase ce brăzdează nemărginirea Universului.

Să ne oprim asupra picturii Brâncuşi: E = mc2, II. Pe un covor oltenesc, în culori predominante de roşu şi negru, cu flori şi păsări stilizate în forme geometrice, răspândite după o logică  care scapă modelului {mosimage}matematic, ochiul privitorului de frumos este invadat de un roşu intens şi de un alb atât de alb încât privirea începe să doară. Limbile de foc şi de lumină străjuiesc chipul celui care a facut „lumina din lumină”, demonstrând caracterul dual al luminii  (particule şi energie).

În tablou, chipul lui Einstein, frământat şi răscolit de tainele Universului pare a se mira de Coloana Infinitului, de Negresa Blondă, şi de cât de aproape de teoria lui este geniul acestui sculptor gorjean. Uimirea, născută neapărat din distanţiere faţă de propria creaţie, este ultima etapă a actului creaţiei: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea, 1,31).

Dacă cineva m-ar întreba cum cred că arată Dumnezeu în chip de om, n-aş avea nici o ezitare în a face trimitere la acest portret, din care El, Creatorul, îşi priveşte aceste însemne ale Creaţiei, mărturie că, din timp în timp, câte un muritor are curajul de-a privi şi de a înţelege o mică parte din Marea Taină.

Jur împrejur, străjuiesc tăcute, menite fiind a spori uimirea din ochii privitorului, scoarţele vechi, ţesute cu migală de mâinile pricepute ale vreunei femei din Oltenia, într-un limbaj de culori şi forme geometrice, secret, codificat şi care îşi destăinuie taina numai unor iniţiaţi.

Îmi aduc aminte că, atunci când „se punea razboiul” (de ţesut) şi mătuşa mea intra în camera de la drum unde se oficia acest ritual pierdut în vremi, totul se îndrepta către o altă lume. Spata războiului se zbătea ritmic, amintind de clopotul de la „biserica de la vale”, ce înfiora către seară aerul toamnei târzii, amintind întregii suflări a satului răsfirat pe malul Jiului, cât de vremelnic este totul.

În satele Olteniei Nordice, războiul se punea spre sfârşitul toamnei, după ce toate se orânduiseră, iar razele soarelui se strecurau şovăielnice prin ochiul de fereastră, poposind pentru o clipă, lungă cât veşnicia, peste jirebiile înşirate pe pereţi, scăldându-se în culorile firelor de lână adunate pentru depănat. Peste toate, cu un fâlfâit de aripi, zbura suveica, trăgând dupa ea firul de lână, mai întâi cel roşu, apoi cel negru, pâna când scoarţa sau covorul gorjenesc începeau să respire şi să se înalţe către ceruri.

Şi dacă întrebai, uimit fiind de simetria colorată ce se înlănţuia cu atîta uşurinţă în faţa ta, de unde acel potop de culori şi stilizări măiastre, răspunsul era atît de dezarmant, de simplu şi în acelaşi timp de complex, încât îţi venea să repeţi cu evlavie „Veşnicia s-a născut la sat”. „De niciunde”, venea răspunsul, „de aici din cap…”

Într-un interviu acordat unui ziarist de un mare profesor şi om de ştiinţă, la întrebarea: „Este adevărat că doar trei oameni au înţeles teoria relativităţii?”, acesta s-a gândit puţin şi i-a răspuns: „Unul este Einstein, altul sunt eu, dar nu ştiu nimic despre al treilea”.

Să nu uităm că Premiul Nobel i-a fost acordat lui Einstein, în 1921, nu pentru „Teoria relativităţii generale”, apărută deja din 1916, ci pentru explicarea efectului fotoelectric, pentru că lucrarea nu a reuşit să fie înţeleasă în lumea fizicii din acea perioadă, şi s-a considerat că nu există nici o „dovadă” care să o ateste.

Revenind la pictura lui Romeo Niram ce poartă explicaţia „ulei pe pânză şi covor oltenesc”, aş afirma că există într-adevăr o a treia persoană, care descifrează cu uneltele artistului, explozia de energie revărsată din magia formulei E = mc2. Acest omagiu adus celor două personalităţi ale secolui XX este dovada că geniile se întâlnesc în nemurire, iar revista Niram Art din tablou sugerează o picătură materială care vorbeşte despre un Univers al celor doi. Şi dacă Brâncuşi a intuit formula creaţiei, Einstein i-a redat chipul şi logica. Pe covorul oltenesc, formulele lui Einstein, folosite la construcţia unor modele matematice ale Universului, se regăsesc în păsări şi flori, motive populare moştenite de-a lungul timpului – frumuseţea lumii şi visul de înălţare.

Astfel, mai există cea de a patra persoană, posesoare a unei cunoaşteri profunde: creaţia colectivă a vremurilor, a oamenilor ce s-au petrecut şi se vor petrece, venită pe pânzele picturii contemporane, direct din covoarele şi scoarţele olteneşti, ţesute de mână şi vechi de zeci, sute de ani.

Şi dacă arta este creaţie, iată că ne întoarcem la începuturi, unde totul stă sub semnul acestei formule care cuprinde însuşi misterul creaţiei universului. Niram propune, cu îndrăzneală, ruperea barierelor ce au încătuşat creaţia artistică în chingile prejudecăţilor timp de atâtea secole, şi îngemănarea luminoasă între artă şi ştiinţă.

Vasile HARANACIU

Lisabona, august 2007