Pagina principala 
ARTICOLE Miez de intelepciune Intaia carte a lui Moise
ARTICOLE Miez de intelepciune Intaia carte a lui Moise | Intaia carte a lui Moise |
|
|
| Scris de Ioan Ciorca | |
| Sunday, 30 March 2008 | |
|
Geneza (Facerea) - sau Întâia carte a lui Moise
(NOTA: Pentru a nu plictisi cititorii, fragmentele din capitolul 4, care enumera urmasii lui Cain, precum si cele din capitolul 5, care ii insumeaza pe cei ai lui Adam, au fost excluse. La fel se va proceda cu paragrafele care se refera la descendentii celorlalte personaje. Ioan CIORCA) CAPITOLUL 4 - Cain şi Abel - 1. Adam, la Eva, a intrat Şi-apoi cu ea s-a-mpreunat. Eva, pe lume, a adus Un fiu şi nume Cain i-a pus, Zicând apoi copilului: “Cu ajutorul Domnului Iată, un om am căpătat!” 2. A mai născut încă odat’ Şi un alt fiu a dobândit - Pe-acesta, Abel l-a numit. Plugar fu Cain, şi s-a făcut – Abel – cioban, când a crescut. 3. Cain dete-o jertfă Domnului, Din roadele pământului. 4. Abel a procedat la fel: O jertfă a adus şi el, Din oile întâi născute În turma sa – foarte plăcute Fiind în faţa Domnului. 5. Privind la Cain şi jertfa lui, Domnul nu S-a prea bucurat, Iar Cain atunci s-a mâniat. 6. Domnul, văzând că e furios, I-a spus: “Geaba eşti mânios. 7. De faci doar bine, negreşit, Oricând, bine vei fi primit. De faci rău, fii încredinţat Cum că pândit eşti de păcat! El, chiar la uşă, stă ascuns Şi-ndată-n casă ţi-a pătruns. Dorinţa lui te urmăreşte; Dar fii atent şi-l stăpâneşte!” 8. Cain, către Abel, a grăit: “Haidem la câmp!” – şi l-a momit Cu vorba, căci i-a hotărât Soarta. Pe câmp l-a omorât. - Pedeapsa lui Cain - 9. Pe Cain, Domnul l-a întrebat: “Veşi despre Abel, n-ai aflat?” “Nu ştiu nimic” – el s-a răstit – “Eu trebuia a-l fi păzit?!” 10. “Cain! Ce-ai făcut cu frate’tău, De sângele trupului său Strigă la Mine din pământ? De ce nu scoţi nici un cuvânt?! 11. Acum, şi tu eşti blestemat Şi izgonit, căci ai vărsat Sânge. Pe Abel l-ai ucis! Ogoru-acesta şi-a deschis Gura, din mâna ta să bea Viaţa, ce-n sânge se scurgea. 12. Pământul, când ai să-l munceşti, Zadarnic ai să te-osteneşti. Degeaba ai să ari, tu, glia, Căci nu-ţi va da, ea, bogăţia, Iar munca ta pieri-va-n vânt! Pribeag vei fi pe-acest pământ!” 13. “Pedeapsa asta e prea mare” – Răspunse Cain – “nu pot, eu care, 14. De Tine, am fost izgonit, S-o duc. E de nesuferit! Va trebui să mă ascund. Doar în pământ să mă afund, De nimeni să nu fiu găsit, Căci de toţi pot fi omorât. 15. “Oriunde, tu te vei afla, Aceasta nu se va-ntâmpla. De cumva Cain va fi ucis, De şapte ori – aşa am zis – El o să fie răzbunat!” Apoi, Domnul, un semn, i-a dat - Şi astfel, după cum i-a zis, De nimeni nu va fi ucis. 16. Cain, de la Domnul, a plecat Şi-n ţara Nod s-a aşezat – La est de Eden era ea; Prin “Nod”, “fugă” se-nţelegea. ………………………………….. - Naşterea lui Set - 25. Adam cu Eva s-a culcat, Iar ea născu un alt băiat. Acel copil, Set, se numise, Căci Eva, despre el, gândise: “În loc la Abel, l-am primit” - Set, însemnând “Înlocuit”. 26. Un fiu, şi Set a căpătat, Care Enos a fost chemat. De-atunci doar, oamenii din lume, Chemat-au al Domnului Nume. CAPITOLUL 5 - Urmaşii lui Adam prin Set până la Noe - 1. Iată, acum, cartea de neam A seminţiei Lui Adam, 2. De când oameni, Domnu-a zidit Şi pe bărbat “om” l-a numit, Şi a fost aşezat în rai. Ştim ce-au făcut acolo. Hai Acuma, să începem: deci, 3. Avea o sută şi treizeci De ani, Adam, când a primit Un fiu, ce-i semăna leit; 4. Set, îi dăduse numele, Şi-a mai trăit opt secole. Degeaba, timpul n-a trecut – Mulţi fii şi fiice-a mai avut. ……………………………………. CAPITOLUL 6 - Stricăciunea oamenilor - 1. Când oamenii s-au înmulţit, Crescând în număr, negreşit Că multe fete au avut. 2. Ai Domnului fii au văzut, Că fetele oamenilor, Frumoase sunt. În gândul lor, S-au hotărât şi au plecat Şi de neveste au luat, Pe cele care le-au plăcut. 3. Când, însă, Domnul i-a văzut, A zis: “Zadarnic! Duhul Meu Nu va rămâne-n om mereu, Căci este carne păcătoasă, Iar pân’ am să-l întorc “acasă” – Adică să-l culc în mormânt, Căci e luat din ăst pământ – Iată, că viaţa, i-o scurtez Şi un hotar am să-i aşez, La ani, să nu trăiască-n veci. Îi las o sută douăzeci!” 4. În acea vreme, se aflau, Pe lume, uriaşi. Erau... Câţi – nu ne spune Biblia – dar Un lucru se desprinde clar: Erau; şi s-au perpetuat Şi după ce şi-au fost luat, Ai Domnului fii, de neveste, Din pământence, iar aceste, Cu mulţi copii, i-au dăruit. Din uriaşi, s-au zămislit Vitejii ce-au făcut din nume, În vremurile vechi, renume. 5. Domnul văzu că “lucrul” Său E înclinat numai spre rău; Că răutatea omului E mare, iar inima lui 6. Nu-i înspre Ziditorul său. Atuncea, Lui i-a părut rău Că l-a făcut pe om. Mâhnit, În al Său cuget, a rostit: 7. “De pe pământ, am să îl şterg, Pe acest om, şi am să merg Până la capăt: acum vreau, Din lume, tot ce-am pus, să iau! Iau vite, păsări, târâtoare – Tot ce-am făcut – căci rău îmi pare, De toate câte le-am zidit.” Atunci, pe Noe, l-a zărit. - Noe - 8. Domnul, de Noe, S-a-ndurat Şi milă, El i-a arătat. 9. Noe a fost neprihănit – Fără de pată – şi-a trăit, Umblând pe calea Domnului, Făr’ a ieşi din voia Lui. 10. Urmaşii, care i-a adus: Sem, Ham, Iafet sunt – cum am spus. 11. Pământul, tot, era stricat, De silnicie întinat. 12. Domnul, spre el, când a privit, Nici o făptură n-a găsit, Să fie fără de păcat. 13. Însă, atunci când S-a uitat La Noe, şi când l-a găsit Că e aşa cum şi-a dorit, Domnul a zis: “În faţa Mea, Nici o făptură n-o să stea. Pe toate, astăzi, le-am urât! Sfârşitul lor e hotărât, Căci au pătat pământul tot, Şi-astfel, să le distrug, socotot. 14. Cu tine este altceva – Pe tine doar, te voi salva. Fă-ţi o corabie, din lemn, Aşa precum am să te-ndemn! S-o faci din lemn de chiparos, S-o tencuieşti apoi, frumos, Cu smoală şi pe dinafară, Şi interiorul să-l dai, iară, Cu smoală. După ce-o smoleşti, În cămăruţe s-o-mpărţeşti. 15. Să faci aşa cum Eu îţi spun, De vrei să iasă lucru bun. Lungimea, treisute de coţi; Urmează-apoi ca să socoţi Cincizeci de coţi pentru lăţime Şi alţi treizeci în înălţime. 16. Să pui şi o fereastră, sus, Lată de-un cot; apoi, de pus, Ai uşa, într-o latură. Pe urmă, bine măsură, Căci încăperi vreau să durezi Şi pe trei rânduri să le-aşezi. Un rând va trebui jos pus – Unul la mijloc şi-altul sus. 17. Căci iată, Eu am să lovesc Pământul, şi-am să nimicesc Orice făptură, pe-a lui faţă, În cari suflare-am pus, de viaţă. Potop de ape-atunci veni-va Şi-orice făptură-astfel, pieri-va! 18. Cu tine, fac un legământ: N-am să te şterg de pe pământ. Tu, fiii tăi, a ta soţie, Nurorile, o să îţi vie, Şi-n arcă o să vă urcaţi. 19. Cu voi, atunci, o să luaţi – Dintre făpturi, din orice soi – Câte-o pereche: doi şi doi. Să iei o parte bărbătească Şi încă una femeiască. Deci, Noe! Tu o să le ţii, Căci vreau ca să rămână vii! 20. Din păsări, vite, târâtoare, Din tot ce e aflat sub soare, Perechi, la tine-au să sosească, Şi-n acest fel, au să trăiască 21. Din tot ceea ce se mănâncă, Cu tine, o să-ţi iei, fiindcă Va trebui să vă hrăniţi, Pe timpul cât călătoriţi.” 22. Noe, pe toate, le-a făcut, Aşa cum Domnul a cerut. CAPITOLUL 7 - Noe intră în corabie - 1. Domnul, lui Noe, i-a vorbit: “Iată că timpul a sosit: Te-mbarcă tu şi casa ta. Doar tu, în faţa Mea, vei sta – Eşti singurul neprihănit, Din neamul ce-a păcătuit. 2. Din dobitoacele curate, Şapte perechi să iei, de toate: Câte o parte bărbătească Şi câte una, femeiască. Din cele necurate-apoi, Doar o pereche – doi şi doi – Să iei o parte bărbătească, Şi încă una, femeiască. 3. Cu păsările-asemenea – Şapte perechi, tu vei avea; Câte o parte bărbătească Şi încă una, femeiască. Pe toate, Eu ţi le dau ţie, Să le păstrezi sămânţa, vie. 4. Iată, doar şapte zile sînt Şi vor cădea ploi, pe pământ, Potop. În patruzeci de zile Şi nopţi, prin clipe dificile, Terra va trece, căci dezleg Al ploii sac şi am să şterg, Sub cerul de pe-al Meu pământ, Toate făpturile ce sînt Făcute din a Mea voinţă – Le trec, prin ape-n nefiinţă!” 5. Noe a ascultat, tăcut. Cum i-a spus Domnul, a făcut. 6. El, şase secole-a-mplinit, Când ploaia s-a dezlănţuit. 7. Pe toţi ai săi, i-a adunat Şi în corabie-au intrat. 8. Din dobitoacele curate, La fel din cele necurate, Din păsări ce plutesc în vânt, Din târâtoare pe pământ, 9. Cu Noe-n arcă au intrat Tot câte două. S-au salvat, Câte o parte bărbătească Şi câte-o parte femeiască. - Potopul - 10. S-a făcut tot, cum Domnu-a spus, Şi şapte zile-n zbor s-au dus. Al ploii stăvilar s-a frânt Şi-a curs potopul, pe pământ. 11. În anu-al şasesutelea De viaţă, Noe se găsea. Când a şaptesprezecea zi A luni-a doua se ivi, Ale Adâncului izvoare S-au slobozit din stăvilare, 12. Lovind făpturile umile, Din lume, patruzeci de zile. 13. Urgiei, ca să-i ţină piept, Noe cu Sem, Ham şi Iafet, Şi-asemenea, soaţele lor, 14. Precum şi un măreţ popor De animale – vite, fiare Şi tot felul de târâtoare – Urmate de-un întreg sobor De păsări – după soiul lor – 15. Iute-n corabie-au urcat. 16. Făpturile, care-au intrat, Erau, o parte, bărbătească, Şi încă una, femeiască. Totul fiind îndeplinit, Îndată, a pecetluit, Chiar Domnul, uşa, iar apoi, A salobozit valul de ploi. 17. Pe-ale pământului poteci, A fost potopul patruzeci De zile-apoi, necontenit, Iar apele care-au venit, Corabia, au ridicat, 18. Pe valurile lor plutind, 19. Cu cincisprezece coţi fiind, 20. Mai sus, de creasta munţilor. 21. Pierit-au, în adâncul lor, Tot ce se mişcă pe pământ – După al Domnului cuvânt. Pierit-au păsări, vite, fiare, N-a mai rămas o târâtoare, Iar omul, făcut din pământ, În ape, şi-a găsit mormânt. 22. Aşadar, toate au pierit Şi totul fost-a nimicit. 23. Doar Noe, singur, a scăpat. Precum şi cei ce s-au aflat În arca lui, când a-nceput Potopul cel nemaivăzut. 24. Apele au rămas stabile O sută şi cincizeci de zile, În care nu au mai crescut Şi-asemenea, nici n-au scăzut. CAPITOLUL 8 - Sfârşitul potopului - 1. Când Domnu-aminte Şi-a adus, De Noe şi de tot ce-a pus Cu el, în arcă, a lăsat Un vânt, să sufle, ne-ncetat. Pe cer, norii s-au risipit, Iar apele s-au potolit. 2. Ale Adâncului izvoare, A cerurilor stăvilare, Au fost, cu toate, zăvorâte, Iar ploile au fost oprite. 3. Scăzut-au apele, şi deci, După o sută şi cincizeci De zile, mult s-au micşorat. 4. Luna a şaptea a urmat, Din care-n grabă au trecut Şapteşi’pe zile, când, văzut Fusese vârful munţilor, Din mijlocul valurilor. Corabia s-a aşezat, Uşor, pe munţii Ararat, Căci drumul şi le-a împlinit. 5. Apa scădea necontenit, Şi-n prima zi din luna care A zecea e la numărare, De sub al apelor covor Ieşit-a piscul munţilor. 6. Trecut-au patruzeci de zile, Când – după a Scripturii file – Aflăm că Noe a deschis 7. Fereastra şi că a trimis Un corb, menit să cerceteze Şi apele să le scruteze. S-a dus şi s-a înapoiat, Pentru că apa n-a secat. 8. A mai trimis un porumbel, 9. Dar s-a întors ‘napoi şi el, Că n-a găsit, făcându-şi zborul, Un loc de-a-şi aşeza piciorul. Noe-antins mâna – l-a luat – Şi-n arcă, iar, l-a aşezat. 10. A stat, apoi, în aşteptare, O săptămână. Ca să zboare, A scos iar porumbelu-afară. Când s-a întors, abia spre seară, 11. Cu-o frunză de măslin în cioc, Noe a înţeles pe loc, Că, pe pământ, apa-a scăzut. 12. Iar, şapte zile au trecut. 13. În luna-ntâi – în prima zi – În anul şasesute şi Un an, secat-au apele. Noe deschis-a trapele Corabiei, şi s-a uitat: Pământul, tot, era uscat. 14. A douăzeci şi şaptea zi, Din luna-doua, când sosi – Pământu-ntreg fiind uscat – Venit-a timpul aşteptat, De către toţi, cu nerăbdare, Ca pe pământ să se coboare. - Ieşirea lui Noe din corabie - 15. Lui Noe, Domnul i-a vorbit: 16. “Călătoria s-a sfârşit. Ieşiţi, tu şi nevasta. Ia Pe fiii tăi, şi-asemenea, Să iasă şi soaţele lor. 17. Să scoţi apoi, acel popor De animale, pe pământ: Păsări şi vite câte sînt, Şi târâtoare – ca să crească, Sămânţa să şi-o înmulţească, Acoperind a lumii faţă, Umplând pământul iar, de viaţă!” 18. Noe, cu soaţa, au ieşit – Fii şi nurori i-au însoţit, 19. Şi dobitoace, târâtoare, Păsări şi-orice făptură care Îşi duce viaţa pe pământ, Sub cer, drept acoperământ. 20. Acolo, Noe a zidit Altar, şi-n urmă, a jertfit, Din dobitoacele curate, Din păsările ne-ntinate, Aducând Domnului, în dar, Arderi de tot, pe-al Său altar. 21. Miros plăcut s-a ridicat În faţa Domnului. A stat Prea Sfântul, şi S-a socotit: “N-am să mai blestem! Nimicit, Pământul – pentru oameni doar – Nu va mai fi, căci e-n zadar. Omul – de tânăr – înspre rău, Se-apleacă, în sufletul său Şi face din el un pustiu. N-am să lovesc tot ce e viu! 22. Pământul – cât are să ţie – Veşnic, o lege o să fie: Nu va mai înceta aratul, Şi-asemenea, nici seceratul; După căldură, frig se-aşează, Iar verii, iarna îi urmează. După zi, noapte o să vină, Căci legea-n veci are să ţină!” CAPITOLUL 9 - Dumnezeu binecuvintează pe Noe - 1. Noe, şi cei trei fii ai lui, Primesc, din partea Domnului, În dar, o binecuvântare: “Creşteţi! Să fiţi în număr mare, Să umpleţi iar, acest pământ, 2. Iar dobitoace, câte sînt, Cuprinse să fie de groază, Când neamul vostru au să-l vază! Vă las mâna să stăpânească Peste-orice fiară pământească, Şi peste păsările zării, Şi-asemeni, peste peştii mării! 3. Tot ce se mişcă şi se vede, Precum şi toată iarba verde, Date vă sunt, să le mâncaţi Şi foamea să vă stâmpăraţi. 4. Carnea numai, cu viaţa sa – Deci sângele – îl veţi lăsa! Să nu cumva să îl mâncaţi, 5. Că veţi fi nevoiţi să-Mi daţi, Când am să-l cer, sângele vostru; Şi orice dobitoc terestru, Tot sângele, asemenea, Va trebui-napoi să-Mi dea. Voi cere viaţa omului – Atenţie! – din mâna lui! 6. De-al omului sânge, cumva, Va fi vărsat de cineva, Cel care-l varsă, vreau să ştie, Căci şi-al său sânge va să fie Vărsat la fel, la rândul lui, Că după chipul Domnului, Fusese omul modelat. 7. Voi creşteţi dar, neîncetat! În număr, să vă înmulţiţi Şi pe pământ vă răspândiţi!” - Legământul lui Dumnezeu cu Noe - 8. Domnul, din ‘naltul cerului, Lui Noe şi fiilor lui, 9. Le-a spus: “Eu fac un legământ, Cu voi, cu cei care nu sînt, Urmând să vină după voi! 10. Vieţuitoarele apoi, Vor profita de legământ – Tot ce se mişcă pe pământ: Şi păsări şi vite şi fiare; Toate ce-au fost cu voi şi care, Acum, din arcă au ieşit, Aşa cum Eu am poruncit. 11. Iată dar, al Meu legământ: Nicicând, potopul, pe pământ, Nu va veni, să-l pustiască, Făpturile să-i nimicească!” 12. Şi Dumnezeu, un semn, a pus Spre-a întări ceea ce-a spus 13. “Priviţi dar, curcubeul Meu! L-am aşezat în nor. Mereu, De legământ, Îmi va vorbi Şi-astfel, nu vă voi mai zdrobi! 14. Când am să strâng, iarăş, nori grei, Semnul se va ivi-ntre ei, 15. Iar Eu am să Îmi amintesc De legamânt şi-am să opresc Potopul, care stă să vie, Să spulbere sămânţa vie. 16. Va sta deci, curcubeu-n nor, Iar Eu îl văd, şi nu omor Făpturile de pe pământ, Căci Mi-amintesc de legământ. 17. Iată, prin semnul stabilit, Eu, vorbele, Mi-am întărit!” - Fii lui Noe - 18. Fiii lui Noe s-au chemat Sem, Ham, Iafet. Ei l-au urmat, După al Domnului Sfânt plan. Ham este tatăl lui Canan. 19. Cei trei, fiii lui Noe sînt, Din cari ieşit-au, pe pământ, Toţi oamenii ce-au populat Planeta, viaţă când i-au dat. 20. Noe a început să fie Bun lucrător şi-a sădit vie. 21. Dar, într-o zi, s-a îmbătat, De prea mult vin; s-a dezbrăcat, În cortul său, şi-a adormit. 22. Ham, dezbrăcat, când l-a zarit, A dat fuga şi-a înştiinţat Pe ai săi fraţi; ei au luat – Sem şi Iafet – făr’ a mai sta Pe gânduri, iute, o manta. 23. În cort, cu spatele-au venit, Pe tatăl lor l-au învelit, Fără ca să se fi uitat Şi să îl vadă dezbrăcat. 24. Noe, atunci când s-a trezit, Când a aflat ce-a săvârşit Mezinul dintre ai lui fii, 25. Strigat-a: “Blestemat să fii Canan! Fii robul robilor! Fii rob în faţa fraţilor!” Apoi, a mai adăugat: 26. “Să fie binecuvântat Cel care-i este Dumnezeu Lui Sem – precum este şi-al meu – Iar Canaan rob să îi fie! 27. Domnul, apoi, cu dărnicie, Pământuri – lui Iafet – să-i dea Şi, în al lui Sem cort, să stea! Cât de acel făptuitor – Canan – sa fie robul lor!” 28. După potop, Noe-a trăit Şi pe pământ s-a mai trudit Încă treisute cincizeci ani. 29. La nouăsute cincizeci ani, Fiind, de viaţă, istovit, Într-un sfârşit, el a murit. Comentarii
(0)
Copyright 2007. All Rights Reserved. |
| < Precedent | Urmator > |
|---|
