Îți caut urmele, iubito,

pe frunze-n foșnitor covor,

când pașii grei de amintiri

mă poartă după vrerea lor,

printre copaci încețoșați

de-a lunii nestatornicie,

unde ades mă-ncredințai

că ești a mea pentru vecie.

Dară vecia în amor

e timpu-n clipă comprimat,

momentul fără de hotar

în care mori și-ai înviat...

De când sunt singur, mi-a rămas

doar moartea lentă ori grăbită –

te-ai dus și-n urmă ai lăsat

un muribund fără de țintă.

TrackBack URI for this entry

Commentarii (1)

Subscribe to this comment's feed

...
scris de Conţu, 26 decembrie, 2011

Evocarea mi se pare inconsistentă, lipsită de acea forţă dramatică, care să-i confere autenticitate. Finalul, de asemeni, este abrupt şi aspru, cenuşiu, autorul sustrăgându-se parcă prea uşor predicatelor vieţii, dezarmând.

• 
• +0
• 
• 

Nume

Email

Titlu

Comentariu

mic | mare

Urmareste comentariile noi prin email (Doar pentru membrii inregistrati)

Am citit si sunt de acord cu Termenii si Conditiile de utilizare.

Introduceti caracterele afisate

Comenteaza