Între prostie şi xenofobie
De la Aristotel la Einstein nu cred că a existat vreo teorie filozofică sau ştiinţifică de oarecare răsunet care să nu fi fost invalidată de timp şi care să nu fi ajuns la coşul de gunoi al istoriei sau în galeria universală a eşecurilor omului pe drumul aspu al cunoaşterii. Inerţia face uneori ca asemenea „invalidări” să persiste în conştiinţa umanităţii secole de-a rândul, căpătând cu trecerea timpului valoarea aceea reziduală de adevăr dogmatic. Interpretarea romanţioasă, ca să nu zic romantică, a Mioriţei subzistă şi-n zilele noastre cu toate că românii de azi nu mai seamănă cu românii de acum două sute de ani, iar orice referire la aşa-zisa resemnare a românilor în faţa vieţii sau a morţii poate stârni în cel mai fericit caz zâmbete. Francezii, care ne-au pus atunci această etichetă de popor resemnat, apoi de „ţigani”, se văd nevoiţi să-şi reformuleze drastic discursul xenofob în sensul recunoaşterii vitalităţii noastre ca naţie şi reabilitării memoriei baciului Moldovean, care a trăit destul ca să-şi vadă nepoţii bătătorind Câmpiile Elizee.
Exegeţii baladei susţin că Baltagul lui Mihail Sadoveanu ar fi o transpunere în proză a Mioriţei, lucru de neînţeles, cel puţin pentru mine, având în vedere diferenţele: dacă baciul Moldovean are doar reveria morţii, fără nicio consecinţă în planul vieţii, Nechifor Lipan cunoaşte realitatea brutală şi imprevizibilă a morţii în afara oricărei reverii. De asemenea, dacă demersul justiţiar al Vitoriei Lipan porneşte şi se dezvoltă în jurul unei tranzacţii cu o anumită finalitate în spaţiu şi timp, care poate fi prezumată ca un posibil mobil al crimei, în cazul celălalt lipseşte tocmai demersul practic, care să facă trecerea de la discursul alegoric, dintr-o perspectivă idilică asupra morţii, la recursul prozaic şi inevitabil al vieţii. Şi nu în ultimul rând, dacă interogaţiile Vitoriei Lipan au suportul faptelor, supoziţiile baciului Moldovean nu au nici un suport, ele fiind lăsate la voia întâmplării: „…şi de-ar fi să mor…”, „… iar dacă-i zării/ dacă-i întâlnii/ măicuţă bătrână..” etc. sau, dimpotrivă, fiind expediate în timp: „..pe l’apus de soare…”.
Plăcuţele de lut ars de la la Tartaria, acoperite cu pictograme care redau texte vechi, cu peste un mileniu înaintea celor descoperite în Sumer, misteriosul munte a lui Zalmoxis, Kogaion, vorbind despre descendenţa noastră zeiască, statura de rege şi mare conducător a lui Decebal de pe Columa Traiană, ridicată în Roma de Apolodor din Damasc, legendarul Pont Euxin, aromânii sau numeroasele comunităţi româneşti, cu oameni de excepţie, răspândite în toată lumea, sunt toat atâtea argumente care pledează în favoarea potenţei noastre. Resemnarea n-a fost niciodată o condiţie a existenţei acestui neam trăitor pe aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu, despre care Papa Ioan Paul al-II-lea spunea în 1999 întregii lumi: „…România este Grădina Maicii Domnului…”.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
