Maria Diana Popescu: Cine este Eugen Evu cu toată alcătuirea sa, cu toată gândirea, cu toată libertatea sau independenţa?

Eugen Evu: Eu sunt cel ce zilnic află cine este şi îşi aminteşte tot mai voalat cine „a fost”. Sunt cel reflectat cu luminiţe sau umbre în cărţile mele cu tiraje mici, devorate de furnici, urzicare de pricolici, ba străpunse cu arnici. Eu sunt Jocul. Eu sunt plânsul de la naştere, care învaţă în lume să fie cântec. Eu sunt un poet ignorat de glossarii înnăcriţi şi sentenţioşi care toarnă dicţionare  din auzite, fişând cu acribie de experţi securişti şi „cacademind” propriile obsesii, stabilind cine este şi sau cine nu este poet. Dând sentinţe după reţeta  cărţii de telefoane „Pagini aurii” – „cine nu  este în această carte, nu există”! 

Bucuros de tăcerea unor „specialoizi”, pe care studenţii lor îi adulează, fetişizându-i cu frică „monştri sacri”… Sunt undeva în provincie, nu departe de Lancrăm şi aproape de mica piramidă din Densuş. De vreo câţiva ani, sunt în purgatoriul dosarelor obţinute în fine de la C.N.S.A.S. – zonă obscură Moebusiană(…), din care voi ieşi în curând ca un lup ce sunt şi nu am înnebunit: deoarece nu a înnebunit lupul, ci îmbătrânita turmă a căpiat, sărmana. Total parţial arhivă: dosarele „Cerna”, „Anonimul”, „Scriitorul” şi „Claunul” (acesta fiind un dosar penal al defunctului M.A.I.- o exptertiză fascinantă (!) asupra unui protest al meu către tovul împuşcat; o expertiză care dovedeşte criminologic (!), că într-adevăr eu am scris acel protest unui fost om, în care românii crezuseră în anii 68, (la invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia) pentru ca apoi să constate prin foame, minciună, frig, militarism activistic şi tot ce a urmat, că acel neom înnebunise şi îşi distrugea propriul popor. Îl numeam ceauş - adică iscoadă turcească -  în acea scrisoare, aflasem asta dintr-o carte a lui Bălcescu…

Acest purgatoriu este deopotrivă infernul retrăirii, regresiunii terorizante, a anilor 1970-1989, prin recitirea celor 460 de pagini strict secrete, pâre, rapoarte, ordine, pătrunderi ilegale în domiciliul meu de atunci, urmăriri informative, scopalamină, anchete, presiuni în coterie imundă cu tovarăşii activişti din oraş şi de la judeţ, chemări la miliţie şi securitate, marginalizare, teste grafologice, urmărirea familiilor Evu… acuzaţii că sunt lăudat la Europa Liberă, că incit oamenii, că sunt ostil partidului-ţară, că nu scriu destul despre tovarăşul şi bestia sa, că mi-am înstrăinat fiica (sursa Gligor Haşa din Deva)...

Cea mai murdară este laşitatea unor „confraţi” din zonă sau editurile din Bucureşti, Timişoara, care mă turnau fie de frică, fie din interese meschine, cum o fac unii şi azi, la firme noi. Acest purgatoriu e monstruos şi nimeni nu mă poate ajuta decât eu însumi, să nu recad în infern. Poate crezi că dramatizez? Am numărat 42 de ofiţeri, de la măruntul Haicu Ion şi şeful lui Văceanu Lucian, la generalul Mortoiu – dar şi o liotă de „surse” informatori sau colaboratori, numiţi conspirativ - delirant, Ion Rudeanu, Mihail Rudeanu (preoţi!!!  Ortodocşi, unul baron local!) „Cazan Costel”, „ Al Plopianu”, „ Ghe Rădulescu”, „Dinu”, „Radu”, etc şi cel mai longeviv turnător – azi lider de partid liberal, semnând cu iniţialele numelui real: „M.I”. Toţi ăştia au făcut poliţie politică şi au făcut răul iremediabil, diabolic, de a lovi în familia mea, în demnitatea mea. În fine, adaug şi existenţa unui dosar „de urmaş”, a tatălui meu Gheorghe Evu, fost veteran de război şi fost pastor regional creştin-apostolic penticostal. Iată-mă aşadar în captivitatea cu zgardă a unei familii întregi suspectată ieri şi poate şi azi, de a nu fi patriot! „Aveţi geniu, dar nu aveţi strategie”, dixit imundul Haiku, pensionat de fesenişti aşa cum au pensionat zeci de mii, între 30 de milioane şi 35 de milioane ( Pleşiţă et comp)! Halal dreptate şi adevăr! Halal lustraţie bravo frustraţie! În România dreptatea umblă cu capul spart. „Iar până-i iad e doar un gard/ şi acela tot spart” ( Moşul Ioachim dixit).

Coşmarul este că în aceşti ani, cu unii dintre ei, cadavrele cripto-fripto combatante, demagogii acoperiţi de ridicol, cu care vrei nu vrei, te ciocneşti pe la „acţiuni” bifate tot ca pe vremea, fie s-au realiniat „organelor” ei fiind şantajabili, fie au trecut la insulte, ca să nu mai vorbim de cărţi  pline de abjecţii şi atacuri furibunde la persoană. Am suportat insulte descalificante pentru un dascăl acrit că nu-şi mai poate vinde cărţile prin şcoli,  un lăudat de grafomanul Toni Dîrţu-Scîrţu, un absolut decăzut din condiţia de intelectual, el uitând că mă turna în 1968, luat de martor-turnant de către securiştii Devei. Scrie la dosar că în prezenţa toarşului Faur - şeful lui, şi a Blandianei, a lui Beniuc şi Romulus  Rusan, l-am vorbit de rău pe tov ceauş-bei  când vizita Ţebea lui Avram Iancu. Turnaciul longeviv este dealtfel jalnicul campion al atacurilor în tot ce îi ieşea în cale, iar presarii din judeţ s-au plictisit să-l caricaturizeze: are timpane îngroşate şi e mare mâncător de unguri şi ţigani!

Ei bine, onorabelul domn Manolescu, prin anii 95, aflând câte ceva de la Iv Martinovici despre hărţuirile la care fusesem supus, a scris în „România literară” înţeleaptă – greacă vorbă (Remember Xerxes despre viclenia grecilor): „... deh, domnule Evu, ce îşi face omul cu mâna lui…”! Omul declară într-un editorial la România Liberă că securitatea a făcut revoluţia şi basta! Asta e tot! Ha, ha! Păi cum să îl votez la anul pe  acest jolly-joker al danaoşilor dezmierdat Niki Apolzan – La USR scriitorii români îşi trimit cărţile spre a fi lecturate pentru eventuale nominalizări şi premiere anuală; ştiu sigur că sute de cărţi nici măcar nu au fost  citite ca titluri, întrebaţi-o pe secretara care le trece în registru şi gata! La ce să mai răbdăm noi, cei din provincie, hârele şi pârele de sus, dacă cele dintre noi continuă de peste 20 de ani? E în capul trebilor pegra reactivizată a  nomenklaturii kul-tur-nătoare care se fac că fac lustraţie? Vorba lu’ Dinescu: Ni-e lehamite! Şi în fine, vorba genială a lui Caragiali ot Haimanele: „ BA PE-A MĂTII”!

Primeşte, rogu-te, Maria Diana Popescu, acest inevitabil subsol aruncat în pridvorul schimbului nostru de idei… Deoarece întrebarea „cine sunteţi” m-a bruscat cumva în realitatea imediată şi am simţit nevoia să oftez. Arză-i-ar focul!

Maria Diana Popescu: Ce focuri mai tresar în viaţa dumneavoastră artistică, domnule Eugen Evu, parafrazînd titlul volumului de eseuri „Tresărirea  Focului”?

Eugen Evu: Aluzia la volumul întâi al Jurnalului meu de idei, dorit trilogie, este cu înţelesul de diminuare a unui cutremur, care este dintotdeauna arderea… Focul ca principiu ordonator, creator şi devastator – dar de aici misteriul ciclicităţii lumilor – m-a fascinat mereu în sensul zoroastric. Am simţit, de mic copil – privindu-l în starea aceea, indusă magic de semi-transă – vraja lui, şi îl simt polisemic în fiinţa mea subţiată. De fapt de lumină prin ardere de tot e vorba. De uitarea cenuşii, pe care Blaga o punea pe cântar prin rima delicată a greuruşei… Cenuşa este resorbită de ţărână, lumina focului este resorbită de soare, ca tot ce fiinţează, arde şi este resorbit! Sunt, aşadar, apolinic. Jurnalul cu acest titlu era un mic atelier sau „pietre pentru templul meu”. Şi se va încheia în mai, cu volumul III, „Cartea întâlnirilor” şi „Oximoron – mâncătorul de furnici”.  Focurile sunt cu vârfuri iar eu sunt un vârf care nu uită că el este mai înalt, „acolo unde intră flacăra în cer”, prin arderea întregului, inclusiv a ultimei energii potenţiale din combustia cenuşii!

Maria Diana Popescu : Am aflat din paginile unei reviste, sunteţi şi sculptor. Vă propun un troc, ce spuneţi maestre, dau o carte cu apostila mea pe o sculptură, una mai mică. Sau nu merge?

Eugen Evu: Bine, când gat de cioplit o figurină (piccola scultura) vă voi dărui una, dar nu merge poştal. Vă previn însă că nu sunt sculptor, ci mai scriu şi cu lemn de accacia robinia, scriu din briceag. Sunt decorative ligno-glifele astea.

Maria Diana Popescu: Un strâmt şi egoist tablou cosmic îi face pe unii poeţi să creadă că ei sunt rostul existenţei. Cum stau lucrurile?

Eugen Evu: Păreaţi „grea”, dar sunteţi suav sugestivă: păi rostul existenţei priveşte „cum stau lucrurile”, nicidecum cum stau fiinţele, fiinţa! Eu de unde să ştiu? Micul cosmos din mine este  al micii nemuriri din oglindirea haijinului: soarele din pictura de rouă. Poezia mea este autocunoaştere şi urmare de zeu propriu, vezi sentinţele de la Delfi. Între-zăriri, năluciri, anemnesys, regresiuni în memorie. Poate înnoiri, poate epifanii, entelehia… Revelaţia şi uimirea, străfulgerările acelea indicibile de bucurie:  exist!

Eventual, mai aflu câte ceva, dar închid iute-ntrezărirea şi îmi zic „în zilele acelea, înţelepţii vor fi numiţi nebuni”! Poate poezia e un fel de orgasm. Pentru unii orgiastic, pentru alţii te miri cum-necum. Poezia mea este chiar existenţa mea, utopia care face dinamica entităţii mele. Dacă nu îţi sună pretenţios. E interiorul meu melodios, unul căruia eu îi sunt purtător. Este redefinirea „eului” din sus în jos, este bucuria mea de a fi, chiar dacă tot mai des mă rog mie însumi: „să dorm, să dorm!” Cum Hamlet şi Cioran. Rostul  este al Verbului „a exista” conjugat mereu în acest ACUM… Adjectivele fac doar ornamentică. Aum mane padme hum!  Mallarmé, Whitman, Borges, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Omar Khayam… Trăiască Dumnezeul din opera vie, Omul! Fără complexe, voi semna  prima mea antologie  lirică de autor Eugen EVIU. Slavă Domnului!

Maria Diana Popescu: Domnule Eugen Evu, arta cu ale sale legi dăruieşte creatorului mai multă tărie?

Eugen Evu: Sigur. Face mai suportabil misterul existenţei şi îl îmblânzeşte pe om în sensul orfic. Dar poate sălbătici şi îngerul.

Maria Diana Popescu: Oricâtă importanţă am da creaţiei, totuşi într-un loc tragem o linie şi spunem: „aici începe Ţara lui Dumnezeu”, cel care ne face posibilă manifestarea în artă a întregii personalităţi. Cu dumneavoastră cum este?

Eugen Evu: Nu este creaţie scrierea, ci imitatio Dei. Sau mimesis - cameleonismul straniu al vietăţilor şi, de fapt, al inteligenţei ce se manifestă. Spiritul este cel ce se agită (în om)... Ţara lui Dumnezeu este ca parte în om, dacă este după chipul şi asemănarea lui, dacă nu e o proiecţie a spaimelor lui ancestrale, şi a INUMANEI nevoi de a fi „veşnici” (a trăi veacuri, vecii, secole). Neconsolarea asta este răsadul religiilor şi cred că şi artele sunt religiozitate, ca umbră a Luminii. Sacralizează ori extrag memoria şi o recuperează probabil (sperăm) în altă dimensiune. Dar ce ştiu eu? Când am fost alungaţi din Paradeisos (grădină împrejmuită de ziduri), edenul s-a rupt odată cu noi, adică îl purtăm ca nostalgie paradiziacă spre şi întru – după moarte? Poezia mea este pentru mine şi, uneori, şi pentru alţii, rezonanţi cu mine, vindecare de acest dor. Sau LEAC băbesc. Efectul mantric, (ro-mantric!) şi incantaţia – divinaţia mantramică, etc. Descântec de leac şi dor, euharistie, îmbunare a eriniilor, luare în râs a Gorgonei, înţelegere pentru preotesele prostituate, medicină a Sinelui gemelar cu Sinea. Iar vindecarea vine dinspre interior spre margini.

Maria Diana Popescu: Hegel spunea că modul de cugetare al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd suntem în stare să-l negăm. Ce negaţi prezentului?

Eugen Evu: Uf! Pe Hegel, Kant, Nietszche, i-am fost citit când nu aveam acces la Socrate, Aristotel, Platon… Am avut noroc cu Eliade, Vulcănescu, Cioran, cu Blaga…Dar eu nu sunt un poet prea citit, sunt un empiric şi gata! Când să îmi scriu cărţile, dacă mă duc ăştia cu vorba? Ei să-şi întrebe şi să judece sinele lor, nu să lărmuier interminabil despre poet! Poetul este definit de orbul Borges iar el spune că toate cărţile din lume sunt scrise de o unică entitate! Chiar îl cred. Orbii văd mai bine, remember Homer. Eu sunt filozoful suficient mie. Nu neg prezentului nimic. Neg parţial trecutului care e cadavrul stocat în uluitorul mecanism de lucru al creierului „meu” şi am experimentat sufocarea ca levitaţie, coşmarele ca decantare şi epurare a bântuirilor,energiilor negative, sulfuroase… Creierul ne este un „sistem bioenergetic deschis”, aşadar suntem permanent bombardaţi şi străpunşi de vibraţii care ne menţin într-o uriaşă luptă de a vieţui armonic cu noi înşine şi cu lumea beneficului, a viului devenirii în lume. Prezentul este delirant, a mai fost, este revelatoriu (apocalypsis) şi este negreşit – dincolo de catastroficul său accelerat – unul re-genezic. Istoria este asasină, teluricul este cruzime – suferinţele naturii ne dor şi ne bântuie! Poate că pe unii îi mântuie… Dar eu nu sunt nici profet, nici da-daist, ca să zic DA! DA!, pentru a nega NU! NU!. Labiş a scris: „Noi niciodată nu!”. Păcat că a greşit ca Maiakovski, sau Păunescu, şi nu ca Esenin sau Stelaru! Prefer să greşesc ca… eugenevu! Marile descoperiri sunt rodul uneori erori, intuiţia e unica formă de inteligenţă care îmi place, o iubesc şi o ocrotesc intact-paradiziacă. Vai de cei ce se mint pe ei înşişi, acolo e spărtura şi neantul.

Maria Diana Popescu: Pe Comte îl poţi surprinde în flagrant delict de romantism. Pe domnul Eugen Evu în ce ipostaze l-ar suprinde acum un flagrant organizat la gradul zero al sufletului artistic?

Eugen Evu: Christos a spus: „Şi voi puteţi fi Dumnezei”. Scribul a copiat revelaţia cu minusculă, din auto-cenzură. „Eu” nu pot fi surprins în flagrant, nici ca domn, nici ca rob, cu atât mai puţin sufletul cu atribut artistic. Gradul zero este eternul constant: zero este gravid de unul şi prin aceasta, potenţial multiplu. Flagrantul delict (adică frauda lui Freud! ca să glumim niţel), de cine e organizat? De specializaţii speciei literalnice? De comicii vestiţi ai ecranelor, pardon, sticlei? De păturicii noului ordin „Năsturel” al societarilor cu faţă şi spate umane? Muza mea se amuză mereu la aşa dulci grozăvii! Uite, să fiu sincer tulburat: aş reciti cu un zvâc de simţ şi aplicaţie semiotică, Evangheliile astea apocrife, de la Nad Hammadi… Mai ales Evanghelia lui Iuda! Şi, desigur, repetat, Cartea lui Enoh şi Enuma Eliş, şi Ghilgameş, şi încă alte câteva. Apoi aş căuta să înţeleg prin ochiul exoftalmic al Telescopului Hubble… Şi  poate aş fi surprins în fix-graviditatea (de sine) a Zeroului – ca multiplu al unui Paradox: UNUL.

Maria Diana Popescu: Cine mai citeşte astăzi, că de scris se scrie mult?

Eugen Evu: Ohoo! Citim noi şi tot e ceva. Citesc studioşii, citesc securiştii de ieri, de azi şi de mâine, psihiatri, legiitorii, citesc tot soiul de firme şi preţuri, citizenii turmentaţi care hâc întreabă „io cu şini votez?”! Ca să dibuiască de ce Iuda îi reproşa lui Christos că se rezuma doar la promisiunea unei libertăţi „de dincolo”, şi nu la Impărăţia de aici, care e tot a lui Dumnezeu, nu? Hai să citim două fraze din  Evanghelia după Iuda: „El zicea să-ţi iubeşti duşmanii şi să le dai economiile tale, adică obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar e imposibil, căci acela care primeşte în casă un hoţ îl va vedea pe hoţ luîndu-i, drept mulţumire, chimirele şi femeia (!, subl.n). Şi cel care dă de mîncare duşmanului său va avea un duşman cu atât mai puternic! Îmi ziceam: „Ei, nu trebuie să iei poruncile lui Iisus chiar în litera lor”, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuie să acţionez!”. Adaos: „Cu acest gând, plin de bucurie pentru voi, eu mă voi spânzura!”. Tulburător, nu? Sărmanul Iuda! El, pe care Mântuitorul îl iubea cel mai mult. Ceea ce numeşte Iuda „bucurie pentru voi toţi”, a fost pare-se nimic altceva decât o depresie indusă de ordinul indus prin poruncă: „Unul dintre voi mă va vinde!”.  Te rog să îmi scuzi abaterea de la... literă! Ne citesc stelele, că timpul fiind circular, dimensiunile sunt iluzorii şi progresul este o lege cosmică: or avea Ei metode să ne psihanalizeze, fii pe pace! Eu citesc cu bucurie şi ce scriu alţii, sau cu milă şi ce delirează maniacal alţii. Citesc ca să nu crăp. Citim ca să reînvăţăm, prin dezvăţare, etc. Se scrie excesiv de mult, deoarece realul e insuportabil şi omul dibuie în felul lui zone de refugiu, omul se virtualizează, e un fenomen cu o iuţeală fatală pentru cei mai mulţi. Omul are în el vocaţia, programul auto-depăşirii, al cunoaşterii: cum altfel decât prin citire şi scriere?  Creierul actual are funcţii adaptate de cel puţin un mileniu în acest sens. Desigur, infirmatizarea modifică, ea cyborgizează, ea ne face captivi, ne rupe de  CONDIŢIA ancestrală şi de cea dobândită. Lumea articifială a omului este de fapt Omul proiectat în ea. În materie şi este inteligenţă trans-însufleţită în omul evolutiv, devenitor.  Este ceva recuperator în actul istoric, chiar asasin cum l-am numit. Dar văzul este mult superior actului de a scrie-citi: Comunicarea umană actuală impune o atare despărţire de lentoarea şi inconvenienţele economice ale lecturii – studiului – accesului la Memorie în profanul istoriei. Problema este să ne reziste hardul!

Maria Diana Popescu: Revistele, paginile culturale pot impune o „modă” sau modele eronate?

Eugen Evu: Cred că da, asta aşa a fost mereu. Însă moda, sau modelele, aduc a consumism şi derizoriu. Iar paginile culturale din cotidienele mogulilor, ca să vezi, lipsesc cu desăvârşire, au fost doar câteva tentative eşuate lamentabil. Cultura nu rentează. Iar cutare – căruia i se suflă idei de-astea – defineşte hazos-sinistru recent chestiunea „tonomate  de presă”! Ce zici de faptul că onor prezidentul USR Nicolae Manolescu are cronică de fotbal, başca o revistă care e penibil de casă? Revistele din provinciei sunt chinuri anume întreţinute de sadismul pseudo-elitelor şi clientelarismul este în metastază. Îmi vor spori duşmanii cu sinceritatea asta, dar mi-o asum şi nu vreau să se răsfrângă asupra candorii splendide a întrebărilor dumneavoastră.  

Maria Diana Popescu: Am constatat că unele reviste  promovează scriitori pe temeiul apartenenţei la un grup. Care este părerea dumneavoastră?

Eugen Evu: Este tipic să fie reviste emanate (sic!) de o grupare. Pe criterii valorice, estetice, etc. Mai puţin normal să funcţioneze pe criterii de apartenenţă făţişă, sau disimulată, pecuniare sau (şi) politicianiste. Boala teatrului este teatralismul. Boala politicii - politicianismul, ş.a.m.d  Cancerul izmelor – izmele!

Maria Diana Popescu: Cine sunt cei care trag sforile în cultură şi cui îi cade în cap cortina?

Eugen Evu: Păi... sforarii! Culmea, că mai şi sforăie, aşa că marionetele devin ventriloci autonomi. Se numesc urât mirositor fonetic: analişti. Uteciştii de ieri, detaşamentul de azi şi... aşa mai departe. Asta văd şi nu doar cred. Cortina cade în capul – culmea - bietului sufleru Eminescu şi a a figuranţilor pe viu, infiltraţi printre păpuşi. Serios glumind! Sau vă referiţi la cultura cartofilor, a păioaselor şi a canabisului ori cultura natural - aviară ori şi mai grav ovariană, apropos pornolirism al giorno? Care cultură, că e preacurvie, domnişoară!

Maria Diana Popescu: Mi se pare mie sau forţe anonime încearcă să creeze azi o nouă împărăţie a spiritului?

Eugen Evu: Asta da întrebare! O anticipam oarecum deductiv... Da, forţe obscure, dar să nu cădem în hilarismul sinistru al unor şamani pe sticlă ori pe aiurea, care  evident sunt sub observaţie conspirativă, ca experiment „cu faţă umană” a păpuşarilor electronici... Dar acest subiect îl amânăm, eventual, fiind prea grav şi monitorizat undeva. Ştii ce scrie în finalul Noului Testament? „Cel ce face răul să îl facă şi mai departe, cel ce face binele tot aşa!” (citat din memorie). Asta e de gândit vis-a-vis de subiectul nostru. Misticii? Anologia micro-macro cosmos? L-aţi citit pe Niels Bohr? Vorbe sfinte şi pline totuşi de acalmie! Sau sa-l recitim pe Dao De Jing (Tao Te Ching)! Sau, poate, să citim iarba, culorile, cerul înstelat, descoperirile de ultimă oră în astrofizică, etc.

Maria Daiana Popescu: Misticii spuneau că orice lucru pământesc îşi are un lucru asemănător în cer. Prin analogie, ce mai aveţi şi puteţi aduce de acolo prin corespondenţă în creaţia dumneavoastră?

Eugen Evu: Poate va trebui să înţelegem cât de cât matematica fractalică!. Eu nu aduc „de acolo”, nimeni nu aduce... Eventual coboară şi atunci ne mai luminăm un pic. Iar dacă avem har, dăm de înţeles şi celorlalţi. Ferice de cei ce cred dar şi de cei care ştiu ceea ce cred.

Maria Diana Popescu: Cum rămâne cu valoarea, cu efectele spectacolului sumbru, pe care-l provoacă literatura azi?

Eugen Evu: Fără îndoială că tot ceea ce se petrece – întâmplă ori este indus a se întâmpla, are o logică. Cui îi aparţine şi cum suntem sau nu suntem executanţi – conştienţi ori ba – ai acestora – dincolo sau dincoace de „perdelele” de fum sau cortinele sau catapetesmele acestei conspiraţii care este istoria! Nu va fi venit clipa să ştim... Poate suntem ocrotiţi, poate merităm să fim ocrotiţi. Să sperăm că suntem iubiţi. În nici un caz aşteptându-l pe Godot!

Maria Diana Popescu: O vorbă de onoare, vă rog, în încheiere!

Eugen Evu: Mă onorează că tinereţea întrebătoare a Domniei Tale este tonică pentru cel istovit care sunt şi scriu, trăiesc şi. Onoare celor ce se iubesc pe sine ca să fie în STARE de a-şi iubi şi aproapele. Mai ales pe cel de departe! Cu dor!

A consemnat

Maria Diana POPESCU

Viitorul Argeşului

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

in pagina urmatoare:
UN RĂSPUNS POLIEDRIC COMPLEMENTAR PENTRU MARIA DIANA POPESCU

RECOMANDA ACEST ARTICOL...