Era o zi toridă, cu soare sfânt pe cer,
Şi pe un ţărm nisipul îl număram în minte,
Când am văzut în valuri superbul giuvaer,
Fecioara cea frumoasă, cu dalbele-i veşminte.

Venea întins spre mine, purtată de meduze,
În jurul ei o salbă de vietăţi marine,
Şi-acum vedeam dulceaţa pe fragedele buze,
Alunecând pe valuri din ce în ce mai line.

Pe ţărm a pus piciorul- o binecuvântare!
Iar eu privind cu teamă la imaginea sa,
Mă chinuiam teribil doar cu o întrebare:
„Cine era frumoasa? Pe cine căuta ? ”

„Desigur, nu-i aievea!”- în gând aşa spuneam,
„ E numai o nălucă, un fel de arătare !”
Rosteam cu voce tare, dar nici eu nu credeam,
Vrăjit de frumuseţea zeiţei de pe  mare.

Dar iat-o lângă mine! E în carne şi oase!
O văd cum mai aproape de mine se strecoară,
Îi simt şi răsuflarea, şi formele frumoase,
Ce se ating de mine şi fac ca să mă doară.

Dar e târziu…căci timpul nu prea are răbdare,
Şi soarele coboară pe drumul către seară,
Fecioara minunată se-ntoarce iar în mare,
Iar eu rămân cu spaima că n-o să vie iară.