 Am sugerat, în eseul precedent Triviala pedagogie a ’universalismului globalist’ şi lipsa lui ’de ce’ ( vezi articolul aici ) abordarea chestiunii ’clasei’; şi cum noi, cei proaspăt ’eliberaţi’ din penumbra confuziei valorilor aşa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite ’clasa’, iată că Vestul, în înţeleptul său pragmatism (sic), nu-şi permite s-o ignore (middle class rămînînd, pentru ei, marea utopie, dar şi marea ’cacialma’ a sociologiei).
Categoria sociologică a ’clasei’ este, însă, profund restricţionată la noi, de extrapolări si conotaţii in direcţia ’politicului’ şi a ’culturalului’; uneori, ’clasa’ rămîne chiar în umbra aparentei ostilităţi între ’politic’ şi ’cultural’, o aparenţă cultivată deloc accidental de ’culturologii’ liberali ai post-al-ităţii - curentul post-al-ului proiectează o lume de ’după’, sau ’din afara’ istoriei, producţiei, culturii, realitaţii inseşi; Francis Fukuiama, notoriul promotor al ’sfîrşitului istoriei’, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi...economice. Căci atunci cînd ne prabuşim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harţui rămîne ...economicul; şi aici voiam să ajungem, în exact punctul în care ’clasa’, în vasalitatea ’politicului’ şi în servitutea ’culturalului’ (acela preponderent ’estetic’, ’de formă’), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca şi aiurea, să definească, şi anume: hegemonia ’economicului’, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia ’bogat/sărac’. Iar pentru a constata expertiza dezvoltată la noi în a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultaţi manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă să ’abată’ realitatea fie către zona abstractă a ’politicului’, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla ei extensie) a ’culturalului’: ”Mă aştept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Şi continuă, demonstrînd distanţarea stelară la care rămîne faţă de adevărata bază a politicii - egalitatea în drepturi a subiecţilor sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esenţial de referinţă: ”...iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acţiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”. Acum, conceptul de ’acţiune politică’, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum că obţinerea unui drept sau altul s-ar produce altfel decît prin genuina ’acţiune’, ’activism’, ’incident’ sau ’faptă’, cu toatele apte să materializeze teorii ale drepturilor în substanţa lor profund istorică, dar mai cu seamă aceea a satisfacerii ’egalizării drepturilor la resurse’.
În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără un subiect uman”), David Ashley caracterizează aceşti postmoderni ’afirmativişti’ (affirmativists), aceşti postmoderni de tip New Age, aceşti liberali postmoderni, astfel: disconectaţi de ’acţiunea politică’ propriu-zisă, dedaţi în exclusivitate la o monadică ’transformare’ individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conştiinţa în realizarea propriei condiţii la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta ar perturba, nu-i aşa, ’avîntul’ acestor ’modelatori’ de drumuri care nici nu vor să ştie prăpastia ameţitoare care-i separă de co-naţionalii lor ’patibulari’, pe care ’numai o iubire enormă’ îi mai poate extrica din ’urîţenia care îi locuieşte’. Căci ”odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îţi mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).
Şi nu uitaţi că un ’culturolog’ (sic) român de vremuri noi e cumulard: el nu doar cultura o veghează, perorînd meta-narativele unui individualism, cinism si monadism de clasă ’opacă’ la adevărata stare de lucruri, dar el este, deopotrivă, politicianul şi economistul naţiei, a cărui creolitate, cum ar spune Artur Silvestri, se întrevede tulbure în iritarea că, admirînd civilizaţia celuilalt, a împărăţiei, precum şi progresul orbitor, oh, atît de orbitor al acesteia, el suferă că s-a născut ”printre autohtoni iar nu între imperiali” (Artur Silvestri, Semne si peceţi: şapte lecţii despre originism, pg.24).
Concluzie: Rămîneţi cu mine în interogaţia crucială care ar trebui să se nască în fiecare din noi, bieţi patibulari la răscruce de mileniu: care este ’clasa’ economică (nu, nu doar vehiculata clasă politică, sau ’elita’, ’intelighenţia’, ca şi clasă culturală, superioară) a poporului român? Gîndiţi-vă fără ruşine în termenii pragmatici ai lui ’a avea’: Ce avem noi? Ce (mai) este al nostru? Cineva încerca să răspundă, prin 1996, la aceasta, şi sînt curioasă dacă ar mai face-o şi acuma, afundat pînă la gît în fotoliul menit să reprezinte, suprem, tocmai starea ’culturală’ a ţării ăsteia; ascultaţi, vă rog, şi ţineţi-vă răsuflarea - nu pentru mult, de altfel, căci nu este decît o falsă oglindă: ”Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromâneasca, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfirşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile...), i-au dovedit. Noi ne-am zvîntat puţin între 1866 şi 1940, cu intermitenţe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români, patrioţii de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca la start, au început crimele în masă şi deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa. Şi, cum toţi românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt încoa’, generală. Românii devin stimabili prin generaţia de la 1848 şi meprizabili prin cea de la 1948. O suta de ani, atît a durat România în spirit. In rest, valuri şi valuri de urină. Ce mai e de adăugat?” (pg.63)...Ce mai e de adăugat?!?
Aurelia Satcau
Melbourne,
RECOMANDA ACEST ARTICOL...
Trackback(0)
Copyright 2007. All Rights Reserved.  |
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
Stimate domnule editor Grigore L. CULIAN, Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film, , cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor. In data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucuresti. Pentru ca adevarul istoric a fost prezentat unilateral si subiectiv, am avut o interventie pe care, in cazul ca o considerati pertinenta, va rog sa o publicati in ziarul Dvs. Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane! Doamnelor si Domnilor, Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populatie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor. Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatia evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica. Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul - din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”, o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea populatiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial! In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din populatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga populatie, inclusiv Armata Romana. Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar nu este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor. Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler, in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei. Vreau sa va mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si ma voi tine de cuvant”. Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler. Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice. In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul. La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos! Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor. In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”. Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite. Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca. Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina - reala sau imaginara - catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatiei romanesti a sprijinit Holacaustul! Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatie. Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente. Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista. As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul: “Holocausul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”! Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei. Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului. Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti. Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului. Cruciti-va, doamnelor si domnilor, cruciti-va, domnule general!. Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala. Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade, fiind orchestrata din birourile presedintelui Institutului Cultural Roman (ICR), d-l Horia Roman Patapievici. Avand la dispozitie un buget de cateva milioane de dolari, avand sub control edituri si reviste culturale, el si ciracii sai au pornit un atac delirant indreptat impotriva a tot ce este romanesc. D-l Patapievici spune in clar: “Eminescu, ca poet national, si intreaga cultura nationala nu-si au locul sub zodia internationalismului”. Sau: “Daca vreti sa intrati in Europa, trebuie sa va debarasati de Eminescu”. Daca nu credeti, ma voi referi la seara dedicata “Luceafarului poeziei romanesti”, desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York si boicotata de Institutul Cultural Roman New York, condus de d-na Corina {uteu, ai carui angajati nu au avut decat curiozitatea de “a baga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore. Aceasta manifestare a avut loc prin bunavointa Consulului General al Romaniei la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, caruia trebuie sa-i exprimam sincera gratitudine. Nu pot sa nu adaug faptul ca nu mi se permite (de doi ani!) sa particip la activitatile ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!). Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara! Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si - in primul rand - omeniei romanilor. Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma. Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna. Pe fundalul unei tragedii adevarate, asistam aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti. Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul intreg. Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra. ROBERT HORVAT new york