Of, Doamne, ne întrebăm adesea ce rămâne după noi, deşi ştim că nu rămâne nimic sau oricum ceea ce rămâne va dispărea cândva. Am ajuns la vârsta maturităţii şi am umblat cu lumânarea căutând un Om. Uneori am crezut că-l găsesc, dar cel aflat nu făcea decât să mă folosească, mutilându-mi sentimentele cu un aer firesc de normalitate sau poate era sortit ca omul acela să plece. Oricum, la vârsta mea nu mă pot considera nici sedusă nici abandonată.

Cred însă că Dumnezeu nu lasă nimic fără pedeapsă, iar atunci când câştigi prin minciună şi înşelătorie şi tu la rândul tău vei fi pierde şi vei fi înşelat. Laureatul premiului Nobel, Şmuel Iosif Agnon, creionându-şi personajul din ’’Povestea unui anonim’’ îi atribuie acestuia următoarele cuvinte:’’Mai bine plec de aici, decât să blestem pe cineva!’’

Mulţi dintre noi plecăm dintr-un loc doar cu sufletul, iar faptul că oamenii din jur ne cred rămaşi  <acolo>, duce la schizoidia existenţei noastre. Vreau să plec de <jos>, vreau să mă înalţ şi mă tot întreb de ce mulţi au interesul de a alimenta ideea că sunt un monstru de hârtie, de a-mi menţine portretul creionat de ei, anume pentru a se proteja ei înşişi?!

Cine sunt eu cea reală?Un om obişnuit , e adevărat, cu multe păcate, neavând însă conştiinţa de a fi acţionat nedrept. Moralitate, cred eu, nu înseamnă numai s-o ţii în post şi rugăciuni, ci să-ţi păstrezi verticalitatea şi cuvântul dat, să dovedeşti că eşti om. Şi vă rog să mă credeţi, oameni chiar Nu mai sunt de mult pe toate drumurile!

La moartea fratelui meu, un preot stupid, ca însăşi moartea, încerca să închidă într-un discurs penibil şi patetic o  viaţă febrilă şi demnă. Şi iată că eu acum nu pot să mă eliberez de povara acelei dureri decât scriind, revoltată nu pentru sfârşitul nostru inevitabil ci pentru că am înţeles că pedeapsa meritată vine pentru unii prea târziu. Ce i-ar mai folosi fratelui meu să afle că oameni care i-au făcut rău suferă la rândul lor astăzi?

Fratele meu este deja un anonim, mâine voi fi eu o anonimă, praful se va alege din substanţa cuvintelor mele, însă acum, când scriu, o fac, deşi amar, cu fruntea sus şi chiar dacă voi <rămâne>, nu voi blestema pe nimeni, fiindcă blestemul este prea puţin pentru cei care ne înşală speranţele.

Iar dacă vreun cititor a avut vreme să se oprească peste rândurile mele, vreau să-i spun că, la Rădăuţi, se aşterne deja o toamnă frumoasă, cu galben pal şi gri catifelat, iar pavajul străzilor seamănă cu o sală imensă de bal în care sute de necunoscuţi se prind în dansul absurd al existenţei. La Rădăuţi, nimeni pare să nu blesteme pe nimeni, dar Dumnezeu contabilizează…