Motto : «Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată» (Lucian Blaga,1940).

Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a Å£inut-o în anul universitar 1940-1941 la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu în timp ce noua administraÅ£ie ungurească masacra românii din jumătatea de Ardeal ⁽¹⁾ oferită pe tavă Ungariei de către Hitler -, s-a adeverit întocmai.

E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori de care decenii la rând cei din Å£ară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.

În Å£ară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărÅ£i necatalogate, de existenÅ£a cărora ÅŸtiau foarte puÅ£ini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaÅ£ia non-valorii si selecÅ£ia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase.

Această tactică a ne-prietenilor noÅŸtri, folosiÅ£i de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului, divulgată de perseverenÅ£a atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaÅ£i vreme de peste ÅŸase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade⁽²⁾. Dar si de încercarea de înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din vremea noastră”  printr-unul din discipolii săi români: nu Sergiu Al-George, cum ar putea presupune cineva umblat prin scrierile acestui remarcabil indianist, ci Ioan Petru Culianu, care se lăuda într-un interviu că a urmat ceva cursuri de sanscrită cu Sergiu Al-Geoge (v.Convorbiri cu si despre Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 1998, sub îngrijirea lui M. Handoca, p. 146).

Acel Culianu care nota succint, dar edificator: “n-am putut să-l urmez pe Mircea Eliade în India. Un mit mai puÅ£in” (v. Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.262). În consemnarea de prin 1983, “un mit mai puÅ£in” are înÅ£elesul de: “o minciună mai puÅ£in”, sens cu care se încearcă a se discredita gândirea mitică, în viziune blagiană. Dar si în accepÅ£iunea lui Eliade, după care mitul este o “formă de cunoaÅŸtere”, tot aÅŸa cum era la Nae Ionescu logosul ortodox filtrat prin iubire “ca mijloc de cunoaÅŸtere”. In campania de folosire improprie a termenilor derivaÅ£i din cuvântul “mit” (promovată de Editura Humanitas prin cărÅ£ile lui Lucian Boia), s-a înscris cândva si Culianu, pentru care termenul de “mitologie” putea să aibă si sensul de “ideologie”, oricât de ciudată ar părea acestă opinie la un ins normal de inteligent. Pe 10 ianuarie 1978, Culianu scria în jurnalul său (inedit) că  “ideologia” legionară si comunistă “seamănă foarte mult” (v. rev. “22”, nr 891, 6 martie-11 aprilie 2007) si că Mircea Eliade ar fi “rămas toată viaÅ£a credincios mitologiei legionare” (ibid.). 

TendinÅ£a oficială post-decembristă  de a-l propune pe Culianu⁽³⁾ în locul lui Eliade, coborându-l  pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălÅ£ându-l pe psiho-sociologul născut în 1950, se vede cu uÅŸurinţă din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas  DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, cu reeditări ulterioare), tradus de Cezar Baltag.

Desigur ea mai transpare si din modul în care este asiduu promovat Ioan Petru Culianu, ca istoric (genial) al religiilor,  «uitând», prea sistematic spre a nu părea înadins, că în Olanda (din 1976) el nu a predat istoria religiilor ci a fost profesor de italiană, numit conferenÅ£iar la Litere în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu din Groningen către Mircea Eliade, 14 ian. 1986, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004, p.279) ÅŸi că la universitatea olandeză, unde preda italiana, a Å£inut doar o dată un curs facultativ (1981-1982) despre magia din RenaÅŸtere. E drept că în 1976 ar fi putut fi colaborator cu contract la Universitatea din Milano la Catedra de Istoria Religiilor cu 164 000 lire pe lună. El însă a preferat salariul mai substanÅ£ial din Olanda, unde avea să trăiască 12 ani (v. I.P. Culianu în rev. 22, nr. 862 din 15-21 sept. 2006)

Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori, scria Vintilă Horia, laureatul premiului Goncourt, în  Revista Scriitorilor Români (Muenchen, 1977). Tot ele orchestrează “execuÅ£ii”, vehiculând documente falsificate, cum s-a întâmplat chiar în cazul “dosarului Vintilă Horia”, fabricat de organele de represiune din R.P.R. si adus în FranÅ£a prin Ambasada ţării aflată din 23 august 1944 sub  atent control  sovietic (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE în cyberspaÅ£iu).

Perfect conÅŸtient că singura arma politică a românilor este cultura, Mircea Eliade a încercat în 1978 să-i tempereze lui Culianu fanteziile politice prin care acesta propunea interpretări la scrierile literare eliadeÅŸti,  precum si entuziasmele tânărului  pentru date istorice imposibil de prezentat în mod obiectiv, prin insuficienÅ£a “documentelor la îndemână” . Intr-o scrisoare din 17 ianuarie 1978, Eliade îi arăta limpede protejatului său că în privinÅ£a miÅŸcărilor naÅ£ionaliste “astăzi nu sînt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naÅ£iile) sau EXECUÅ¢IILE, pentru majoritatea cititorilor europeni si americani” (Dialoguri întrerupte, 2004, p. 126).

Or, de o execuÅ£ie in toată regula avea să aibe parte însuÅŸi Eliade. Numai că acÅ£iunea de «lichidare» a istoricului religiilor - prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» alcatuit in Israel  spre blocarea (reiterată) a candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem în Romania post-decembristă contrabalansată de propulsarea lui Culianu. In faÅ£a studenÅ£ilor americani si a profesoarei Wendy Doniger O’Flaherty⁽⁴⁾, cu care Eliade îÅŸi Å£inea seminarul si care i-a fost secretară la volumele Enciclopediei Religiilor, Ioan Petru Culianu  l-a desemnat pe Eliade drept “cel mai mare istoric al religiilor din toate timpurile” (v. I. P. Culianu, Eros si magie în RenaÅŸtere, Ed. Nemira, Buc., 1999, p. 364).

Cu toate că Mircea Eliade în calitatea sa de coordonator al  Enciclopediei religiilor (15 vol.), nu i-a publicat lui Culianu (ca istoric al religiilor) decât cele patru sau cinci fiÅŸe de dicÅ£ionar revizuite de profesorul Cicerone Poghirc  (tipărite în colecÅ£ia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’  de Polirom sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor), de aproape două decenii se  urmăreÅŸte a-l impune ca istoric al religiilor pe Culianu, un psiho-sociolog, nerecunoscut de mediul academic occidental.

În campania, să-i spunem “românească’ (pentru că n-are ÅŸanse în altă parte!), de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu, - pe care compromisurile politice l-au costat viaÅ£a⁽⁵⁾  si umilirea din momentul executării sale în WC ca trădător al celor cărora le făcuse (din tinereÅ£e) jocul -, când nu se afirmă direct că urmaÅŸul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect:

Se invocă  “impresionanta carieră ÅŸtiinÅ£ifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma ÅŸi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, în rev. 22, nr. 905, din 10-16 iulie 2007), trecând  sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, neglijând faptul că opera lui Ioan P. Culianu Å£ine de psiho-sociologie, cum bine a observat Mircea Eliade,  “sub aripa căruia” Culianu a Å£inut doar două conferinÅ£e la Divinity School.

Si tocmai de încadrarea lucrărilor lui Culianu în domeniul psiho-sociologiei nu au Å£inut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu recent  înfiinÅ£atul «Institut de istoria religiilor», trâmbiÅ£at prin Observatorul cultural, Institut funcÅ£ionând în cadrul Academiei cu cinci salariaÅ£i (v. rev. 22, iulie 2008) si cu Andrei PleÅŸu ca director interimar.

Dacă în FranÅ£a, cei de la Editura Plon (Paris, 1990) au marcat pe coperta DicÅ£ionarului religiilor, cu corp de literă mare prestigiosul nume al lui Mircea Eliade drept autor, si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele necunoscutului Culianu, în manipularea ideologică post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din IaÅŸi se vorbeÅŸte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la BucureÅŸti, primul editor al DicÅ£ionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaÅŸi corp de literă cu numele lui Eliade.

Dar nu numai înghesuirea pe acelaÅŸi rând menit să sugereze minciuna unei  consideraÅ£ii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicÅ£ionarului atrage atenÅ£ia din primul moment. UimeÅŸte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaÅ£ii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireÅŸte,  ciuntirea operei lui Eliade până a rămas din ea mai puÅ£in de un sfert. Si nici aÅŸa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera pe psiho-sociolog a profesorului de italiană. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărÅ£i ÅŸtiinÅ£ifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane.

Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărÅ£i diferite, una in franceză ÅŸi alta în engleză, a uneia ÅŸi aceleiaÅŸi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uÅŸor remaniată. Cum spune Culianu în interviul din febr. 1990 de la Arezzo, în varianta engleză a descris “mult mai complet” aceleaÅŸi experienÅ£ele extatice, desigur Å£inând cont de  publicul american amator de «ÅŸtiinÅ£e ale cogniÅ£iei».

Că în diversitatea operei ÅŸtiinÅ£ifice, în volumele  personale (dovedind o reală aplecare spre erudiÅ£ie) ÅŸi în contribuÅ£ii la volume colective, Culianu a folosit cam acelaÅŸi material din lucrările pregătite pentru examene, se vede din teza de licenÅ£a (1975, Milano) publicată  în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), prelucrată zece ani mai târziu sub forma doctoratului (1987) de la Sorbona, Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990). Sistemul  său de lucru este menÅ£ionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros ÅŸi magie:

Cartea publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flamarion ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă (cu Nina Facon) de la BucureÅŸti din 1972 (Ficino si platonismul în RenaÅŸtere) pe care împreună cu două lucrări în româneÅŸte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din Å£ară de Cicerone Poghirc. Acest material ideatic a fost prelucrat si în Jocari serio – ÅŸtiinţă ÅŸi artă în gândirea RenaÅŸterii. 

Studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar înglobate ÅŸi în volumul ExperienÅ£e ale extazului,  publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul lui Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des  mystères, au fost cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea englezească a lui Culianu apărută la Leiden în  1983, cu titlul Psychanodia este o variantă intermediară a lucrării de «troisième cycle», obÅ£inută prin prescurtarea si traducerea în engleză a ExperienÅ£elor extazului.  

Prelucrarea diferită a aceluiaÅŸi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru un comentator care îÅŸi tot dă ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia Roman Patapievici care a publicat (la Ed. Nemira) drept postfaţă a traducerii cărÅ£ii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990) un studiu ÅŸcolăresc despre gândirea lui Culianu.

Devenit astfel “culianist”, el avansează opinia că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul, publicate cu sprijinul lui Eliade, iar  apoi traduse in italiană si engleză) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe Mircea Eliade, autor al unei opere ÅŸtiinÅ£ifice de patruzeci de volume.

Ca să-si argumenteze ideea, Patapievici face eroarea  să creadă că ascensiunea sufletului ÅŸi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaÅŸi lucru,  prima reprezentând doctrina centrală a gnozei.

Fără a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două succinte prefeÅ£e la cărÅ£ile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două “contribuÅ£ii majore” ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste inovatoare două contribuÅ£ii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe idolul lui “din adolescenţă” . Cele două contribuÅ£ii geniale ale lui Culianu ar depăşi demersul eliadesc, a cărui contribuÅ£ie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operaÅ£ie de ordonare a materialului, pe care Eliade l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici).

Gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite este preluată de la Patapievici de E. Iricinschi în postfaÅ£a la ExperienÅ£e ale extazului (Nemira, 1998).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor DicÅ£ionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaÅŸi spaÅ£iu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii ÅŸi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor de gnosticism, întrucât cartea verde nu-i ieÅŸise decât cu o lună înainte de a fi asasinat (după spusa televizată a lui Ted Anton).

Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaÅŸi nivel cu protejatul său (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să Å£ină ca «visiting professor» două conferinÅ£e la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu  a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieÅ£ii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet) distincÅ£iile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs ).

In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenÅ£iat în italiană la BucureÅŸti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă de trei luni în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-ÅŸi pună în miÅŸcare relaÅ£iile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că emigrantului român i-au trebuit trei ani pentru a-ÅŸi lua o licenţă despre Hans Jonas si gnoză. Că având o licenţă la o universitate occidentală, luată pe 5 nov. 1975 la Milano,  ÅŸi ajutat fiind de Mircea Eliade,  s-a putut înscrie la Paris să treacă hopul «doctoratului de  troisième cycle»  cu Michel Meslin, tot pe tema gnosticismului.

Pentru că în italiană licenÅ£a se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie (in prezentarea autorilor Dictionarului religiilor, 1993) că I.P.Culianu ÅŸi-a luat licenÅ£a la Universitatea Catolică din Milano, ci că ÅŸi-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susÅ£ine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza la Michel Meslin despre experienÅ£ele extatice.

Desigur, pentru cine are acces la noua accepÅ£iune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeÅŸte valoarea unor studii prin ele însele valoroase.

H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniÅ£aÅ£ilor politici cu doctorate la Sorbona aflaÅ£i după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era Å£arul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România. 

Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înÅŸirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată în scopul precis al modificării percepÅ£iei cu privire la însemnătatea culturală a lui Eliade comparativ cu cea a protejatului său. După H. P. Patapievici, opera lui I.P. Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric al religiilor din ÅŸcoala morfologică (…), I.P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare».

In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaÅŸi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» (fondată de el) nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiÅ£ie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976).  In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ÅŸtia că va fi pe placul celor cărora se străduia din studentie să le facă totul pe plac. El reduce complexitatea experienÅ£elor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neÅŸtiinÅ£ifică îi atrage replica lui Mircea Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu Å£ine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă  «babilonian», pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade (presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabili candidatului (Mircea Eliade, Michel Meslin si J. Flamant, v. CorespondenÅ£a Mircea Eliade – Culianu, intitulată Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p. 202 si p. 210), la opt ani de la plecarea din Å£ară, I.P. Culianu  a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta «doctoratului de  troisième cycle» (fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat) cu lucrarea «ExperienÅ£e ale extazului» (dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).

Fără să ia în nume de rău insistenÅ£a cu care tânărul devenit cetătean olandez îl tot înghiontea («ÅŸtiu că ideea acestei cărÅ£i nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat protejatului său publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiÅ£i cu prefaÅ£a de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).

De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom corespondenÅ£ei dintre cei doi (Dialoguri întrerupte, 2004), -publicată în colecÅ£ia ‘Biblioteca I.P. Culianu’, când tot atât de bine putea figura în colecÅ£ia ‘Biblioteca Mircea Eliade’-,  dezgroapă un proiect de carte de interviuri îngropat de Eliade, care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aÅŸa ceva) că nu hermeneutizarea operei sale de ficÅ£iune îl pasiona pe Culianu. Protejatul său avea pasiuni politice, el îl admira pe Elie Wiesel, a cărui probitate a fost vehement contestată de Israel Charmi si Norman Finkelstein,  evrei americani (v. Jurnalul literar, noiembrie-decembrie 2003, p.16). Culianu era admiratorul acelui Elie Wiesel (“furnizor de mistificări”, apud. Norvick) care scrisese fără jenă că -în jumătatea de Ardeal administrată (între sept. 1940 si oct. 1944) de ungurii preocupati de maghiarizarea prin purificarea etnică a teritoriului  românesc primit de la Hitler -,  nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci niÅŸte inexistenÅ£i «jandarmi români».

Degeaba tot îl sfătuise Eliade să încerce să-ÅŸi vadă de lucrările ÅŸtiinÅ£ifice, să lase scrisul «la comandă»⁽⁶⁾. Când de două generaÅ£ii rasismul înrola, de ambele părÅ£i ale Cortinei de fier, combatanÅ£i ai ÅŸantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaÅ£i, tânărul Ioan Petru Culianu se pare că n-a rezistat atracÅ£iei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici in R.P.R., după înfiinÅ£area Securităţii în România ciopârÅ£ită si condusă din umbră de “eliberatori”. Cam în această direcÅ£ie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenÅ£ie de a citi din zorii zilei cărÅ£i “la care nimeni din România nu ar fi avut lesne acces” (I.P. Culianu, rev. 22, nr.862), scoase cum erau din circulaÅ£ia publică de către paza ideologică din comunism.

După varianta “oficială” difuzată de Leon Volovici (rev. 22, nr.905, din 10-16 iulie 2007), Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”.

Tot surse “oficiale” lansează minciuna după care, rămas ilegal în Italia, “Culianu nu mai putea să revină [în România] nici ca turist” (Andrei OiÅŸteanu, în rev. 22, nr. 702, 19 aug.-25. aug 2003).

Desigur, în privinÅ£a lui Culianu, la mijloc a fost un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate acestuia. Deoarece prin anii optzeci,  lui Ioan Petru Culianu  i se luau interviuri publicate în reviste din Å£ară si i se recenzau cărÅ£ile în reviste tipărite în România pentru străinătate (v. recenzia lui A. Marino tradusă în engleză pentru rev. Ethnologica).

Pe de altă parte, doar “ostracizarea” de tip special a lui Culianu îi permitea acestuia să publice (v. interviul luat de Handoca lui Culianu pe 21 iulie 1981) în presa atent cenzurată de ideologi cu liceul pe puncte si cu functii bine plătite (gen Ion Ianosi).

Numai I.P. Culianu, “prieten” al muzicologului George Bălan (n. 1929, rămas în RFG în 1977; v. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004, p. 114), putea să revină nestingherit în România comunistă, unde era invitat să vorbească la Radio: “de curând am vorbit la Radio despre ediÅ£ia franceză [L’hermeneutique de M. Eliade] a cărÅ£ii lui Adrian Marino” (v. Ioan P. Culianu în volumul Convorbiri cu ÅŸi despre Mircea Eliade, alcatuit de M. Handoca, Ed. Humanitas, BucureÅŸti, 1998, p. 144).

In schimb, ostracizarea literaÅ£ilor care se impuseseră în lumea culturală occidentală, ajungând a fi citaÅ£i în dicÅ£ionare de prestigiu, scriitori români ale căror cărÅ£i erau premiate de Academia Franceză, a avut cu totul alte caracteristici:

Ea a însemnat atentă eliminare din cultura comunistă, prin scoaterea cărÅ£ilor acestora din toate bibliotecile publice, prin marginalizare cu interdicÅ£ia clară de a se face referire la numele celui ostracizat. In plus, pe acela care ar fi îndrăznit să revină în Å£ară, după ce a rămas ilegal peste graniţă, îl pândea pericolul închisorii politice.

In contrast cu mediatizarea lucrărilor lui Culianu, despre cărÅ£ile lui Ion Omescu (eseist, poet, dramaturg, regizor, director de scenă în Benelux, traducător din engleză, profesor la Academia de teatru din Maastricht si actor talentat), rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu s-a încumetat nimeni să scrie în 1987 în Anuarul Centrului de StiinÅ£e Sociale al Universităţii din IaÅŸi, cum scria despre cărÅ£ile lui Ioan P. Culianu securistul Sorin Antohi, care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. rev 22,  12 aug. 2008).

Valoarea scrierilor românilor plecati, -chiar când era vorba (ca in cazul lui Ion Omescu, din 1974 doctor în Shakespeare la Sorbona cu lucrarea publicată in 1978, La métamorphose de la tragédie) de volume foarte apreciate în cultura franceză -, nu impresiona pe nici un culturnic (azi devenit academician). Doar Alexandru Paleologu îi urmărea lui Ion Omescu, personalitate citată în Larousse, lucrările publicate de-a lungul unei vieÅ£i rodnice în planul creaÅ£iei, mărturisindu-mi odată că, faţă cartea despre Hamlet, el preferă volumul Othello, chef-d’oevre en sursis (1990). Despre eseul Shakespeare, son Art et sa Tempête (1993), Paleologu spunea că este o carte “magistrală”. Numai despre ultima lucrare publicată de Ion Omescu în 1999, L’homme a la balafre, în care a vorbit de cei 12 ani de închisoare politică, probabil ca nu aflase. Fiindcă despre existenÅ£a acestui roman n-am aflat de la Al. Paleologu, ci din numărul din ianuarie 2001 al revistei Cuvântul românesc.  

Cât despre revenirea în Å£ară, spre deosebire de Culianu care s-a putut întoarce în R.S.R. în 1981, dar ale cărui cărÅ£i nu s-au putut impune în FranÅ£a, fiindcă tipărirea la o editură mare este o condiÅ£ie necesară, dar nu ÅŸi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu, -devenit critic de referinţă pentru Hamlet la Comedia Franceză după ce Academia Franceză i-a premiat volumul Hamlet ou la tentation du possible (tradus de Maria Ivănescu si publicat fără prefaţă la C.R. în 1999) -, n-a putut reveni în Å£ară decât în 1992, când ÅŸi-a publicat la o editură oarecare (Editura Doris, BucureÅŸti) o piesă mai nouă (El & Celălalt) din importanta sa creaÅ£ie dramaturgică, neluată în seamă de culturnicii de ieri ÅŸi de azi.

In fine, numai si numai lui Ioan P. Culianu i-a fost permis accesul la mijloacele mass mediei când, pe calea undelor radiofonice, a avut ocazia să exagereze (omeneÅŸte scuzabil!) ecoul cărÅ£ii sale mediocre despre Eliade, recenzată (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Atunci, în 1981, el a vorbit despre cursul pe care-l va Å£ine (în 1981-1982) despre Mircea Eliade în Olanda, curs care în fapt a fost despre magia din RenaÅŸtere (v. I.P. Culianu, Cuvântul înainte la Eros si magie…, Ed. Nemira, BucureÅŸti, 1999, p.16).

Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaÅ£a, studentul comunist Ioan Petru Culianu îÅŸi uimea profesorii de la BucureÅŸti cu titluri de cărÅ£i nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, CeauÅŸescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în niÅŸte depozite imense pline de volume necatalogate, unde a putut pătrunde prin “îngăduinÅ£a” cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost ÅŸi “ostracizarea” de după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărÅ£ile Fondului Special al Bibliotecii Academiei  (unde tipăriturile erau totuÅŸi catalogate), de însăşi existenÅ£a acelor imense depozite de cărÅ£i necatalogate neÅŸtiindu-se probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului din umbră al ţării.

La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-ÅŸi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiÅ£iile dure ale totalitarismului de stânga impus cu tancurile ruseÅŸti si supravegheat ideologic pe toată durata sa (de patruzecisicinci de ani) de un Silviu Brucan si de alÅ£ii ca el.

Mircea Eliade, care trăise în BucureÅŸtiul ocupat de nemÅ£i în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naÅ£ionale după Războiul întregirii din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de  troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preÅŸedinte), Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (5), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980  si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004).

Dar au mai fost necesari încă ÅŸapte ani până să-si treacă doctoratul de stat la Sorbona (în 1987), cu lucrarea «Gnozele dualiste ale Occidentului» (Plon, Paris, 1990).

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. ComparaÅ£ia o face însuÅŸi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume ÅŸi cel puÅ£in cincisute de articole» (v. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, BucureÅŸti, 1998, p. 262 ). In acelaÅŸi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenÅ£a cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), traduse în franceză si înglogate în ExperienÅ£e ale extazului, mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Iar la Assisi îi apăruse acea carte  (rău difuzată, apud. Culianu, 21 iulie 1981) despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi ÅŸi cu  pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977 în Dialoguri întrerupte, Polirom, si interviul lui Culianu din cartea lui Handoca, Convorbiri cu si despre M. Eliade, Ed. Humanitas, 1998, p. 143).

Cartea lui Culianu despre Eliade fususe tipărită în 1978, tocmai anul când în FranÅ£a, Constantin Tacou publica  nr. 30 din «Cahier de l’Herne»  în care Mircea Eliade era omagiat de personalităţi de mare prestigiu cultural. Din contribuÅ£ia lui Culianu despre Eliade scriitor,  C. Tacou îndepărtase două treimi (“Regret că editorul mi-a tăiat din studiul consacrat lui Eliade tocmai jumătatea în care încercam să analizez opera sa literară dintr-o perspectivă inedită”, spunea Culianu pe 21 iulie 1981 (v.Convorbiri cu si despre Eliade, 1998 p.146), cenzurând paginile cu hermeneutizări de comandă politică (v. scrisoarea lui Culianu din 17 martie 1978, Dialoguri întrerupte, p. 136). O cenzură similară fusese practicată si de editorul italian al cărÅ£ii lui Culianu despre Eliade (ibid.).

In articolul «Per oposicion» Mircea Eliade punea in evidenţă diferenÅ£a dintre «atacul la comandă» si polemica intelectuală, dusă între doi adversari individualizaÅ£i. In «scrisul la comandă», din cei doi adversari unul este  atotputernic si neindividualizat. El se află negresit de partea celor ce deÅ£in mijloacele mass-mediei in democratie si de partea celor ce se ocupă de controlul ideologic in regimurile totalitare⁽⁷⁾. De pildă, după 23 august 1944, desfiinÅ£area culturii româneÅŸti  de catre mercenarii ocupantului sovietic s-a făcut prin «atacul la comandă» de genul: «Nichifor Crainic, un ideolog al fascismului românesc» (Ion Vitner, 1947), fără nici urmă de respect pentru adevărul istoric.  Tactica avea să fie reluată cu succes în democraÅ£ia de după 1990 spre a boicota integrarea exilaÅ£ilor în cultura ţării supraveghiată totalitar până în 1989, una din victimile ei de predilecÅ£ie fiind însuÅŸi Eliade.

Tot în 1978 apăruse ÅŸi volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) care s-a bucurat si se bucură în continuare de un foarte mare succes.

In monografia scrisă în italiană,  I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung, fără a remarca particularitatea si noutatea lui Eliade ca istoric al religiilor format în România, despre care, asemenea lui Vasile Părvan si Nicolae DensuÅŸianu, credea că “a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei” . 

In Italia, lucrarea ce purta amprenta tinereÅ£ii autorului român, apărea la doi ani după ce  profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, ÅŸi chiar în 1976 era făcut  doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

Intr-adevăr, religiozitatea omenească reprezintă tema centrală a scrierilor lui Eliade, pentru care culturile arhaice deÅ£in o anume superioritate faţă de civilizaÅ£ia occidentală. Căci structurarea religioasă a vieÅ£ii  dă sens libertăţii umane, nu numai ca eliberare din robia necesităţilor vieÅ£ii, dar si ca responsabilitate asumată de ins faţă de propria viaţă. Idei similare se pot citi în Dimensiunea românească a existenÅ£ei gândită de Mircea Vulcănescu.

Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să continue lucrul la DicÅ£ionarul religiilor) că “promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor, cu conditia sa mai scrie vreo doua sau trei carti stiintifice (lucru pe care Culianu n-a mai apucat sa-l facă, ocupat fiind cu traducerea cartilor deja scrise).

In direcÅ£ia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenÅ£ele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) ÅŸi la Payot, care condiÅ£ionase publicarea lui Culianu de prefaÅ£a pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.

Din 1984, anul în care îi apăruseră cele două cărÅ£i în FranÅ£a, Culianu a conferenÅ£iat ocazional despre magia RenaÅŸterii, având neÅŸansa ca odată, la Chambery, să fie în public doua vrăjitoare adevărate, care l-au acuzat că vorbeÅŸte de lucruri pe care nu le ÅŸtie. Din conferinÅ£a lui  Culianu Å£inută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: pentru că vorbitorul le nega pur si simplu existenta.

In primăvara lui 1986, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu să Å£ină (ca profesor invitat) două conferinÅ£e la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aÅŸa că doar din lumea celor drepÅ£i să-ÅŸi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniÅ£i de rasiÅŸtii din vremea lui Hitler (v. Anexa XII din Eros si magie…, Ed. Nemira, BucureÅŸti, 1999). Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de  metodologie, Å£intea spre «demitizarea» opiniei curente că InchiziÅ£ia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele⁽⁸⁾. Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenÅ£iarul a aranjat cum i-a plăcut argumentul ontologic, spunând că existenÅ£a vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îÅŸi închipuie ca există, atunci chiar  există.

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în cei ÅŸapte ani câÅ£i a mai trăit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaÅ£i nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariÅ£ie” (v. PostfaÅ£a la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuÅŸi la IaÅŸi, la trei ani după apariÅ£ia cărÅ£ii lui Culianu, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări  în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”.  Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, ambii dispuÅŸi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade.

Probabil nu se vor lămuri în respectiva  privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preÅ£uire a lui Culianu peste hotare, dă totuÅŸi de gândit faptul că ea s-a Å£inut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naÅŸterea lui Mircea Eliade, în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere la zid pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.

Note :

¹.Din cauza terorii dezlănÅ£uite de guvernul maghiar de ocupaÅ£ie (sept. 1940 – oct. 1944), 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu de-a sila) din Transilvania de Nord. MulÅ£i dintre cei rămaÅŸi au fost aruncaÅ£i în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul MureÅŸ, Marghita, SomeÅŸeni, Zalău, Priscop-Landany ÅŸi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, DebreÅ£in, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minÅ£ilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeÅ£ele Bihor

 (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), MaramureÅŸ (284), MureÅŸ (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), SomeÅŸ (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 ÅŸi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acÅ£iuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din srăvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimiÅŸi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16) .

².Un rol important în calomnierea lui Mircea Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deÅŸi face bani din vânzarea cărÅ£ilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de genul celor confecÅ£ionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aÅŸa-zisa “uitare” a unei miÅŸcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Autoarea dosarului politic, traducătoarea lui Liiceanu în franceză, semnând Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe Lavastine (care avea vederi de dreapta ÅŸi era un mare admirator al lui Eliade), s-a “măritat” cu cultura română printr-o iniÅ£ială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaÅ£ii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu,  si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interziÅŸi Eliade si Cioran? - în Jurnalul literar, noiembrie-dec.

 2003, p 13).

³.După spusa lui Richard Rosengarden (decanul Universităţii din Chicago, unde Eliade a fost profesor de istoria religiilor trei decenii), Culianu “nu există fără Eliade” (v. filmul despre moartea lui Culianu, difuzat de TVR1 pe 22 mai 2008).

⁴.Specializată în hinduism, în SUA se ÅŸtie bine că Wendy Doniger O’Flaherty este “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”.

⁵.Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliÅ£ia americană. Dar discuÅ£iile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiÅŸtii naÅ£ionaliÅŸti, fie pe legionari (sau pe securiÅŸtii naÅ£ionaliÅŸti drept continuatori ai legionarilor)  drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduc din ce în ce mai mult cu vehemenÅ£a ruÅŸilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriÅŸtilor masacrul de la Katin făcut de ei.

⁶.I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă»,  a cărui victimă a fost Horia Stamatu. Degeaba au încercat atât Mircea Eliade, cât ÅŸi Virgil Ierunca să oprească «execuÅ£ia» lui Horia Stamatu pusă la cale de Culianu, cu invocarea motivului că nu-i plac poeziile acestuia. Nici unul din cei doi n-a avut succes. Marele poet si gânditor stabilit la Freiburg devenise «periculos» de îndată ce si-a dat seama că «nici pe partea naÅ£ională, nici pe partea internaÅ£ională, nici unul dintre magnaÅ£ii acestor părÅ£i nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în “România literară” din 7 febr. 1996). Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat insistent pe Culianu să renunÅ£e la publicarea articolului scris împotriva lui Horia Stamatu. Dar «comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. Culianu a publicat articolul în revista lui Sorin Alexandrescu

 (International Journal of Romanian Studies, vol II, 1977-1980).

⁷.Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaÅ£ia politică totală a unor minoritari asupra instituÅ£iilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media,  academia si învăţământul de toate gradele) într-o  Å£ară populată în mod majoritar de o singură etnie. Cum bine se ÅŸtie, după ultimul recensământ, România are o populaÅ£ie românească de 90%. DominaÅ£ia politică a minoritarilor reiese din faptul că televiziunile române, numite «naÅ£ionale»,  vorbesc de aproape două decenii, până la saÅ£ietate, de cele 14 minorităţi, «omiÅ£ând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaÅ£ia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%.

⁸.Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in FranÅ£a, într-un an a trecut doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de stat; în 1971 devenea «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în 1973 îÅŸi lua în America al doilea doctorat de stat, PhD la City Univ, New York). Necăjit de prostiile pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, Andronescu scria în articolul A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? că prin temele legate de magie ÅŸi satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia creÅŸtină». Foarte probabil însă, St. Andronescu (BucureÅŸti, 1924- SUA, 2004) n-a ajuns să citească această conferinţă despre vrăjitoarele din Evul Mediu (v. I.P. Culianu, Eros ÅŸi magie în RenaÅŸtere, Ed. Nemira, 1999, pp 364-386).

RECOMANDA ACEST ARTICOL...

Comentarii (0)

Spune-ti parerea !

Nume

Email

Titlu

Comentariu

Introduceti caracterele de mai sus

Adauga comentariu