Cred ca am fost mintiti cand ni s-a spus că trebuie să ne temem de moarte. În general, am fost mintiti ori de cate ori ni s-a spus sa ne temem. Iisus ne-a spus să NU NE TEMEM!

    Ma nasc, traiesc şi mor. Oricât de multe aş face într-o viaţă, oricât de puţine, oricât de mare aş deveni, oricât de mic aş rămâne, oricât de îndelungat îmi va fi purtat numele din generaţii în generaţii, „mii de secole înainte”, oricât de puţini din însuşi prezentul meu îmi vor fi ştiut chiar şi numele..., peste oricât de multe sau indiferent de puţine realizate în această viaţă se aşterne doar această strâmtă sau poate largă formulă a timpului devenit viaţă: naştere, viaţă, moarte.

    Şi scriu acest articol pentru că vreau să vă învăţ ceva pe voi toţi, care, prin misterioasa derulare a destinului, aţi fost îndrumaţi către aceste rânduri ale gândurilor mele. De foarte curând şi, de altfel, printr-o întâmplare – cum, nu-i aşa, numai întâmplări sunt acestea din care se ţese un destin – am descoperit ceva uluitor.

    Ce? Aşa, cum v-am spus şi mai devreme: naştere, viată şi moarte, aceasta este formula după care intrăm şi ieşim din viată. Credeţi ca ştiaţi deja lucrul acesta? Doar credeţi, pentru că, în realitate şi în adevărata lui semnificaţie, nu-l ştiaţi. Aşa cum nu-l ştiam nici eu. Şi de ce spun ca nu-l ştiţi? Pentru ca noi toţi sau cei mai mulţi dintre noi trăim dovedind faptul ca nu ştim despre aceasta formulă: naştere, viaţă, moarte. Căci, cine ţine zi de zi minte ca s-a născut şi cine nu uită, mai mereu, că va muri? Şi poate credeţi ca nici nu e important să te gândeşti mereu la moarte sau la naştere. Şi că nici nu trebuie să le ai mereu în vedere.

    Ba este! Şi trebuie mereu sa le avem în vedere. Căci numai aşa mai poate apărea pe lume, după ce-a fost izgonit din rai, ceea ce Dumnezeu a creat după chipul şi asemănarea Sa: omul.

    Vedeţi voi, viaţa în sine, a tuturor animalelor sau fiinţelor, nu numai a omului, se derulează după această formulă, dar numai omului i-a fost dat s-o înţeleagă şi să trăiască conform înţelepciunii derulate din ea. Şi numai din înălţimea acestei înţelegeri, cei care trăiesc conform ei sunt şi aceia care se distanţează pe verticală faţă de masa regnului animal, devenind oameni cu adevărat.

    De ce? Pentru că, trăind conştienţi mereu de această formulă, ei îşi aleg un anume mod de a muri. Tot aşa cum şi-au ales şi un anume mod de a vieţui. Pentru că, nu-i aşa, cum trăieşti, aşa şi mori! Cine este în stare a-şi alege moartea, a trăi stăpân pe viaţa sa, a nu accepta să fie eliminat din viaţă prin terminarea resurselor fizice, aşa cum sunt trimişi la groapă cei mai mulţi, ci în urma propriilor acţiuni asupra consecinţelor cărora s-a dovedit pe deplin conştient, acela a căpătat, prin curajul cu care a înfruntat zi de zi viata, cheile veşniciei. Înarmaţi cu puterea ascunsă în înţelegerea acestei formule, ei ţin frâiele timpului în mâinile lor, exercita un farmec sporit asupra contemporanilor, sunt inevitabil lideri de opinie şi iniţiatori de curente de gândire sau de religii, răstoarnă ordinea amorţită a lumii şi devin nemuritori. Exista o vorba: „mai mult decât sa mă omoare, ce-mi pot face oamenii?” Oamenii adevăraţi reuşesc să ţină cont de ea în tot ceea ce fac şi astfel să nu se teamă de oameni..., ci doar să-i iubească în profundul înţeles al cuvântului. Şi cine poate da adevărului grăire mai dulce decât i-a dat-o însuşi Mântuitorul? Nimeni. Şi El a spus, sporind semnificaţia formulei celei simple a vieţii: „bobul de grâu, dacă nu-şi dă viaţa în pământul care l-a cuprins, rămâne doar un bob de grâu. Dar, dacă va muri, ce rod va face! Cine ţine la viaţa sa o va pierde, cine şi-o dă o va câştiga pentru toată veşnicia.” Iată cum unii îşi aleg să moară: trăind pentru toată veşnicia, nu oricum. Dar câţi dintre noi respectă acest adevăr în vieţuirea lor?

    Deşi creştini, câţi dintre noi trăim cu adevărat creştineşte? Cultura occidentala a impus concepţia că moartea e opusă vieţii. Aşa, a făcut din moarte un izvor de frică, de panică, eliminând-o din sursele care ar trebui să alimenteze spiritual motorul vieţii. Lipsită astfel tocmai de sursa ei datatoare de sens, viaţa însăşi a fost denaturată. Dovada acestei denaturări suntem noi – ne-oamenii, cei care trăim în ne-iubire de oameni şi în ne-ştiinţă de moarte. Din toate definiţiile date până acum omului, că e animal biped, că are conştiinţă, că nu mai ştiu câte altele, în nici una nu se spune ceea ce este esenţial uman: omul este acea fiinţă care ştie că va muri şi zi de zi trăieşte în deplină cunoştinţă de acest lucru.

    Omul este fiinţa care trăieşte conştientă fiind că va muri! Atât. Restul, conştiinţa de sine, capacitatea de exercitare a liberului arbitru, toate celelalte de care abundă teoriile filosofice sunt doar consecinţe ale acestei definiţii. Să nu se creadă că a-ţi alege modul de a muri ar avea ceva de-a face cu sinuciderea. Eu vorbesc aici despre o viaţă adevărată şi deci nu despre o moarte stupidă. Sinuciderea este o fugă din calea greutăţilor vieţii, o neînţelegere a faptului că în viaţa asta nu ţi s-a promis nimic, decât calitatea de om. O exerciţi sau nu? Depinde numai de tine.

    Şi o sinucidere e viaţa tot mai multor oameni. A-ţi alege modul de a muri are de-a face cu înstăpânirea asupra timpului, cu impulsionarea scurgerii timpului către un sfârşit care să nu te surprindă, ci care să vină ca o consecinţă firească a tuturor zilelor cumulate în timpul vieţii. Ceva în genul: trăiesc astfel încât să nu pot muri decât aşa. Prin tot ceea ce fac şi vreau de la viaţă, moartea mea, petrecerea mea din timp nu va putea arăta decât aşa. Haideţi totuşi să vă spun cum de mi s-a arătat o astfel de revelaţie. Citeam o carte de afaceri despre arta negocierii, ceva care, la prima vedere, nu are nimic de-a face cu formula naştere – viaţă - moarte. Şi acolo citesc: două modele de vieţuire sunt cele care m-au impresionat (spune autorul): Iisus şi Socrate, amândoi fondatori de curente de gândire extrem de percutante, existente încă şi astăzi, amândoi conştienţi că nu pot muri decât într-un fel şi numai într-unul. Iisus prin răstignire, Socrate prin otrăvire.

    Faptele lor, gândurile lor au condus către acele feluri de moarte. Iisus a ştiut că în urma ideilor pe care le va împrăştia în lume, va fi întâi neacceptat iar apoi răstignit de către mai-marii de atunci. Şi a ales această moarte şi prin această moarte a pus temelia vieţii veşnice a creştinismului. Cum a reuşit asta? Din tot ce ne povestesc Evangheliile e vreun episod din care să rezulte ca lui Iisus i-a fost vreodată teamă, teama de puterea sau oficialităţile de atunci? Nici unul! Iisus de altfel chiar spune: NU vă temeţi! Învierea lui din morţi a rămas din păcate doar la nivelul miraculosului şi prea putini şi-a bătut capul să înţeleagă profunda ei semnificaţie filosofică, şi anume ca numai prin moarte, prin înţelegerea şi acceptarea faptului că murim, că nu suntem veşnic dăinuitori pe acest pământ, şi că zi de zi în viata noastră trebuie să ne avem în vedere moartea, numai aşa viata noastră poate căpăta forţă, puterea de a-şi ieşi din timp, şi aceasta prin ceea ce fiecare om are unic în el şi esenţial uman: veşnicia sa.

    Naşterea şi moartea sunt de fapt la fel: numai că primul moment din viaţă îl trăim inconştienţi, pe când pe ultimul, conştienţi. Moartea o purtam în noi indiferent că ştim sau uităm de ea, moartea e lângă noi indiferent că ea se va petrece acum sau peste ani. Moartea este în mintea noastră, în simţirea noastră, în durerea noastră şi niciodată nu trebuie sa ne temem de ea ca de ceva necunoscut. Experienţa vieţii trebuie să ne înveţe despre moarte. Naşterea este aceea care atestă faptul că omul are o misiune de îndeplinit. O misiune de la Dumnezeu. Moartea ar trebui să fie momentul de certificare a acestei îndepliniri. Doar din perspectiva acestei misiuni suntem unici şi numai în efortul de a o îndeplini şi de a ne afirma prin ea putem fi cu adevărat umani. Naşterea este atestarea capacităţii noastre umane. Dacă moartea se petrece adesea fără ca dovedirea calităţii umane să se fi petrecut sau misiunea să fi fost îndeplinită, aceasta este numai pentru că viaţa a fost irosită, adică prea arar trăită din perspectiva morţii. Dacă oamenii au devenit pioni caraghioşi, ţinuţi în frâiele ascultării de ambiţiile ieftine de îmbogăţire materială vehiculate şi impuse de societatea actuală, aceasta este pentru că oamenii trăiesc indiferenţi la propria-le moarte şi nu-şi împlinesc calitatea umană. Cine dintre toţi pe care-i cunoaşteţi şi-i vedeţi alergând sau agitându-se de colo-colo îl iubeşte pe Iisus cu adevarat şi a înţeles că El i-a spus să nu-i fie teamă, să nu alerge după faimă şi să nu-L iubească decât pe Dumnezeu?

    Spre ruşinea mea, nici eu – deşi mi-a fost revelată cunoaşterea către o viaţă liberă, neînlănţuită – nici eu nu trăiesc în ascultare de Iisus, şi ca mine, câţi alţii! Şi tot mai rar, din ce văd în jurul meu, problema sclaviei noastre nu e neştiinţa, ci, vai, tocmai opţiunea noastră! Totuşi, pentru că mi s-a dat ceva ce trebuie să dau mai departe, mă îndărătnicesc şi continui: Deasupra junglei sociale, în esenţa ei cu nimic diferită de cea autentică, nu ne vom ridica decât prin moarte, prin înţelegerea supremă a faptului că VOM MURI, că – în ciuda cremelor anti-rid, a pilulelor anti-îmbătrânire sau a pilulelor ultra-potenţă până la 1255 de ani, of Doamne la câtă autoironie se dedă omul! – viata chiar trece şi, o dată cu ea şi şansa noastră de a ne dovedi umani. Şi vom distruge Pământ după Pământ, şi ne vom naşte generaţii după generaţii, numeroase şi tot mai numeroase..., oricât de mult vom împinge în necunoscutul timpului momentul dovedirii noastre umane, dându-ne cu săniuţa la lecţiile de istorie pe derdeluşurile civilizaţiilor născânde şi iar renăscânde..., fără a învăţa nimic din trecutul nostru, un singur lucru poate ar fi bine să reţinem, chiar dacă ştiu că nu pentru multă vreme: dacă Dumnezeu a îndurat lumea până acum, o va îndura veşnic, iar dacă deasupra noastră stă scris veşnicie atunci depinde numai de noi     când ne vom alege să trăim uman şi conştienţi de moartea noastră darul acesta minunat al vieţii ca om. Poate că unii şi-au pus deja speranţă în sfârşitul lumii. Mă tem că am o veste proastă pentru ei. Sfârşitul lumii nu e treaba lor, aşa că să nu-şi mai pună speranţa în ceva ce nu depinde deloc de ei. Până ce omul nu-şi va împlini menirea sa pe lume, timpul va continua să se dilate... chiar şi până la infinit.

    Aşa că, în săptămâna aceasta mare a patimilor, când bunul Iisus a îndurat atâtea chinuri şi dureri din partea unei lumi pe care el a iubit-o atât de mult şi căreia în tot ce-a făcut pentru ea i-a dăruit viaţă pentru moarte, să învăţăm ceva mai mult şi să depăşim ermetismele la care ne împing ritualurile pascale. Nu de moarte trebuie să ne temem, ci de o viaţă trăită în moarte şi cu frică de moarte. Nu de suferinţă trebuie să ne temem. Abia prin ea ne apropiem de Dumnezeu. Nici de sărăcie materială. Căci abia prin ea o căpătăm pe cea spirituală, divină cu adevărat, înălţătoare şi suficientă pentru toţi. Nu de nedreptatea pe care ne-o face lumea să ne temem. Abia prin ea ne putem apropia de Dumnezeu.

    Ne-am învăţat să condamnăm societatea pentru tot rău lumii, când de fapt noi, prin persoana noastră, în individualitatea noastră intimă şi proprie, niciodată n-am ales binele, adică fiinţarea după chipul şi asemănarea Domnului, pe care Iisus ne-a relevat-o într-un mod exemplar. Ca societatea să nu fi o junglă, cât de umani ne-am dovedit noi vreodată a fi? Şi cum ne dăm seama dacă suntem umani? Fericirea! Dumnezeu ne-a dăruit această măsura umană de auto-control. Dacă nu suntem fericiţi, ci stresaţi, abătuţi şi neîmpliniţi, nu suntem umani.    

    Fericirea e acea stare de plinătate sufletească pe care ţi-o da faptul că ştii că faci ce trebuie, este o stare adesea legată de dăruire şi de facerea de bine şi prea puţin legată de acumulare de posesii sau bani. Fericirea e desprinderea de pământ şi înălţarea uşor-uşor la cer, chiar şi atunci când lumea înjură şi arată colţul. Ce e lumea, când omul e cu Dumnezeu? Fericirea e trăirea în concordanţă cu formula magică şi revelatoare de sensuri a vieţii: m-am născut, trăiesc şi mor. Iar moartea nu mă sperie, pentru că nu e nimic nou. Doar eu, numai eu, eu am putut fi ceva nou.