De câteva luni de zile asistăm, cu un sentiment de mândrie naţională, la un şir nesfârşit de laude şi omagii  aduse unui film românesc recent, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, care s-a impus în peisajul cinematografic mondial într-un timp relativ scurt. Pelicula regizorului Cristian Mungiu a obţinut marele premiu la festivalul de la Cannes, fiind în topul vizionărilor şi făcând mare vâlvă printre critici şi comentatori, care s-au simţit copleşiţi de o maximă admiraţie faţă de persoana şi creaţia regizorului român. În paginile ziarelor, la radio şi TV personalităţi marcante ale vieţii publice româneşti, condeieri avizaţi şi diverşi critici de ocazie au punctat cu o retorică festivă aspectele estetice ale acestei opere, care, după părerea lor, ar constitui una dintre capodoperele cinematografiei româneşti.

Nu vreau să vorbesc despre calitatea artistică a filmului care a câştigat Palme d'Or, deşi, sincer să fiu, personal nu mi s-a părut cine ştie ce, ci vreau să scot în evidenţă unele aspecte mai nuanţate şi mai sensibile, care izbucnesc în mintea oricărui spectator de bun simţ. Este vorba despre calitatea mesajul pe care filmul îl transmite privitorilor al cărui conţinut este supus unor riscuri majore la nivelul percepţiei cu implicaţii profunde asupra calităţii morale a persoanei umane. Acţiunea filmului, care scoate în evidenţă urâţenia unei epoci de tristă amintire şi a unui sistem politic în care oamenii erau reduşi la stadiul de simple vieţuitoare dresate sub biciul unor bestii, tinde să fie percepută la un nivel superficial, strict secularizat, fără vreo valorificare a potenţialului spiritual şi moral al persoanei, care rămâne la acelaşi nivel degradant.

Istoria evocată de către autorii filmului face referire directă la legislaţia anti-avort din perioada regimului comunist percepută până astăzi ca o mare nenorocire asupra societăţii, provocatoare a numeroase tragedii în rândul populaţiei. Acum apare şi termenul perfid de „decreţei”, prin care trebuie să înţelegem acei copii „nedoriţi”, salvaţi de decretul comunist din faţa dorinţei ucigaşe a propriilor părinţi, care după contribuţia adusă la conceperea lor, planificau fără scrupule întreruperea de sarcină. Evident, această practică fiind interzisă din considerente comuniste, nicidecum moral-spirituale, multe femei recurgeau la avortul ilegal, prin mijloace rudimentare, care le producea grave probleme de sănătate, chiar şi moartea sau ani de închisoare, dacă erau descoperite.

Filmul regizorului Cristian Mungiu vrea să scoată în evidenţă drama şi riscurile multiple la nivelul penal şi medical prin care treceau femeile, recurgând la practica ilegală a avortului şi vorbeşte despre o lume în care omul era lipsit de libertate, inclusiv „libertatea” de a ucide prin avort. Pe lângă acest mesaj central, cred că poate fi percepută şi o groaznică urâţenie morală, pe care, din nefericire, puţini o observă sau o iau în seamă. Puţini sunt cei care înţeleg că tragedia principală a celor două eroine ale filmului, tinere studente, nu stă în faptul că nu pot face avortul legal şi se supun unor riscuri imense, ci în faptul că îşi doresc cu orice preţ, aproape în mod demenţial, să facă avortul. N-au nici o tresărire sufletească care să le oprească de la demersul lor, sunt de acord să se lase violate pentru a-şi realiza planul şi nu se liniştesc până când fătul de patru luni nu este scos afară din pântecele tinerei mame şi aruncat la gunoi ca un obiect fără preţ.

Acţiunea avortării acestui copil se desfăşoară de-a lungul întregului film şi este redată, culmea cinismului, ca o simplă operaţie medicală în favoarea statutului social şi moral al mamei. Ca o degradare maximă a persoanei umane este redată imaginea copilului ucis pe gresia unei băi de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are încărcătura unui happy-end liniştitor pentru personajele principale, dar şi pentru spectatorii care au urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor. În această ordine de idei, cred că drama cea mare nu este a tinerelor care fac avortul, ponegrite fără scrupule de autorul direct al crimei, ci a copilului nevinovat ucis bestial intrauterin şi desconsiderat total în demnitatea sa personală fără nici o remuşcare. Aceasta ar trebui să mişte profund conştiinţele adormite şi paralizate ale celor care încă mai cred că „decreţeii” au fost o nenorocire a monstruosului regim comunist asupra mamelor nevoite să-i aducă pe lume.

Nu ştiu dacă decretul comunist împotriva avortului a fost bun sau rău, dar a salvat cu certitudine de la o moarte perfidă mulţime de oameni. Problema gravă nu stă în acest decret, care oricum a avut rostul lui, ci în mintea, inima şi sufletul mamelor care din diverse motive nu-şi doreau copiii concepuţi, sortindu-i unei morţi bestiale. Nici o teză social-politică, precum comunismul, comoditatea, mizeria, sărăcia, lipsa oricărei perspective de realizare, nu poate fi echivalată cu viaţa unui om şi, în consecinţă, nu poate fi motiv de ucidere a unei persoane. Nici măcar părinţii nu au dreptul să dispună de viaţa copilului lor, ci doar dreptul de a-l concepe, pentru că zămislirea nu este numai actul lor biologic, ci şi lucrarea lui Dumnezeu, Care elaborează şi un plan de viaţă pentru noul venit în lume, aşa încât nimeni nu există la întâmplare, ci fiecare are un rost bine definit, indiferent de condiţiile existenţiale din societatea omenească. Nu există, după actul conceperii, un drept al femeii de a decide dacă vrea sau nu să aducă pe lume o nouă fiinţă, ci doar o datorie responsabilă de a conlucra cu puterea făcătoare de viaţă a lui Dumnezeu, după rânduielile firii. Restul e născocire diabolică a minţilor întunecate.

Referindu-se la actul avortului, teologul ortodox francez Olivier Clément precizează următoarele: „Copilul conceput nu aparţine părinţilor săi, el aparţine lui Dumnezeu. În primele câteva săptămâni, în care prezenţa sa este încă ascunsă, pruncul trebuie primit cu o anumită credinţă. În aceste săptămâni avortul pare să nu ridice probleme, deoarece femeia refuză să accepte că bucăţica de carne anexată trupului său este cu adevărat altă făptură. Ceea ce ea ucide vrea să creadă că nu are chip, nu are formă omenească, ci doar consistenţă fragilă. Acest necunoscut fără apărare, fără formă şi având o prezenţă discretă nu este oare după chipul lui Dumnezeu, Care şi El a luat chipul robului?Oricum ar sta lucrurile, din perspectiva creştină, argumentul partizanilor avortului că embrionul aparţine mamei nu are sens” (Bioetica şi taina persoanei, ed. Bizantină, p. 108). Iar părintele Timotei Kilifis adaugă în acest sens: „Aşa cum ne încredinţează în mod categoric ştiinţa geneticii, embrionul din uterul femeii este din prima clipă a conceperii o fiinţă cu trăsături particulare, o existenţă aparte. După momentul conceperii, orice intervenţie distructivă asupra acestei existenţe lipsite de apărare este o crimă împotriva ei, care încalcă toate drepturile omului, în timp ce noi ne luptăm pentru apărarea acestor drepturi. Fiinţa care există în măruntaiele femeii, nu este o existenţă oarecare, ci ea are chipul lui Dumnezeu şi prin avort o ucidem fără milă. Avortul este una din cele mai odioase crime” (Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, ed. Egumeniţa, p. 91-92).

De aceea, cred că mesajul principal al filmului este, în mare parte, greşit înţeles, iar percepţia noastră încă suferă în privinţa raportării la valorile vieţii şi la semenii noştri. Nu poate fi vorba de o revoltă împotriva nedreptăţii şi terorii regimului comunist prin săvârşirea ilegală a crimei prin avort, nici nu pot fi invocate motive social economice în favoarea acestui act. Nici exmatricularea din facultate, nici ratarea carierei, nici ruşinea publică, nici sărăcia, nici chiar închisoarea şi suferinţa fizică sau psihică nu sunt argumente în favoarea avortului şi nu pot contrabalansa greutatea împovărătoare a uciderii unei persoane omeneşti adusă la existenţă prin voinţa lui Dumnezeu. Trupul inert atacat chimic al copilului nenăscut, înfăţişat în film ca o chestiune secundară, un fel de reziduu sanitar, deschide un drum către o lume infinit mai întunecată decât lumea comunistă ilustrată de autorii filmului. Şi este regretabil că puţini conaţionali care trăiesc şi s-au format într-un mediu modelat de învăţătura creştină nu observă acest pericol al lumii călduţe şi comode, fără Dumnezeu, fără jertfă, fără implicare responsabilă şi, mai ales fără bucurii, în care persoana umană nu mai are nici un rost tainic şi împlinitor.

Mărturisesc că am o imensă compasiune pentru persoanele care au făcut cu voie sau fără voie avorturi, pentru cele care au suferit sau au murit în epoca comunistă în urma întreruperilor de sarcină, pentru că ştiu că sufletul lor a fost zdruncinat şi caracterul lor moral a fost pervertit de povara crimei. Deplâng, însă, cu precădere soarta copiilor fără apărare ucişi mişeleşte înainte de a se naşte, gândindu-mă la ceea ce ar fi putut să fie în lume prin planul lui Dumnezeu, dar n-au fost prin lucrarea odioasă a părinţilor cruzi şi deformaţi de boala păcatului, care nu le-au dat nici o şansă să trăiască, condamnându-i la uitare prin eticheta „copii nedoriţi”. Şi nu înţeleg cum decizia înfricoşătoare a unei mame de a-şi omorî propriul copil, poate fi percepută într-o lume normală drept un act eroic de rezistenţă împotriva unui regim criminal şi opresiv, aşa cum vrea să pară mesajul filmului. Actul avortului nu poate fi decât o inepţie strigătoare la cer, arătată ca un gol imens în mintea săvârşitorului sau chiar o formă lucidă şi laşă de complicitate criminală manifestată prin înăbuşirea şi pervertirea voită a conştiinţei umane, fără nimic eroic în sine.

Pornind de la aceste gânduri, cred că nu este cazul să ne extaziem prea tare în faţa unui astfel de succes cinematografic românesc care a prins în noul orizont european, ci ar trebui să reflectăm puţin, întrebându-ne ce suflet şi caracter moral mai are această Europă dacă gustă cu entuziasm cinic un astfel de mesaj. Sunt aproape sigur că, spre exemplu, filmul rusesc „Ostrovul”, al lui Pavel Lunghin, incomparabil mai bine realizat şi având un mai mare impact cu un mesaj curăţitor şi ziditor pentru oamenii zilelor noastre, care, se pare, a fost vizionat de peste jumătate din populaţia Rusiei, dar şi de mare parte a altor naţiuni ortodoxe, nici nu ar fi luat în seamă la festivalurile de cinematografie, căci nu corespunde mentalităţii limitate şi păguboase a lumii neo-păgâne de astăzi.

Xavier Darcos, ministrul Educaţiei Naţionale din Franţa, s-a opus cu vehemenţă ca filmul „4, 3, 2” să fie difuzat în reţeaua şcolilor din această ţară, hotărâre motivată de cruzimea imaginilor, care deturnează mesajul real şi marchează negativ conştiinţele în formare. În cele din urmă o comisie guvernamentală a decis altfel, dar gestul său a avut ecou în rândul oamenilor de bun simţ. Atât în Franţa, cât şi în Italia, au fost semnalate proteste ale unor instituţii de mare prestigiu care au arătat viziunea falsă şi degradantă în care este prezentat copilul nenăscut, nedemn, în viziunea unor minţi bolnave, să poarte chipul lui Dumnezeu. Mutarea centrului de greutate de pe drama mamei care doreşte să avorteze pentru motive legate de statutul ei social şi economic pe drama copilului ucis în pântece şi aruncat cu nepăsare ca ceva nefolositor este şansa de salvare a unui film mediocru, promotor al urâţeniei în dimensiunile sale catastrofale.

Dacă reuşim această mişcare a conştiinţei, s-ar putea ca filmul regizorului Mungiu să contribuie la drenarea noastră morală, cei care în lagărul libertăţii şi democraţiei în lupta cu conştiinţa am ucis prin avort peste douăzeci de milioane de prunci nenăscuţi pentru aceleaşi motive, dar acum legal în cabinete specializate şi fără să ne ascundem. Şi ce-ar fi putut să fie aceştia în planul lui Dumnezeu şi cum ar fi arătat viaţa noastră cu cele douăzeci de milioane de minuni printre noi? E greu de spus, pentru că nu le-am dat nici o şansă şi acum ne impresionează stupid un film care ne arată cât de greu era să faci un avort pe vremea comunismului. Poate Dumnezeu ar fi lucrat altfel în mijlocul nostru, am fi avut o altă structură morală, poate ar fi fost printre noi mai mulţi sfinţi şi mai multe genii, poate am fi privit diferit viaţa şi cine ştie câte s-ar mai fi putut întâmpla dacă nu ucideam bestial, amorţindu-ne conştiinţa cu poveşti de „adormit” copiii despre drepturile omului şi viziuni liberale asupra vieţii. Cu siguranţă, însă, viaţa noastră ar fi fost alta, iar filmul „4, 3, 2” ar fi reprezentat numărătoarea inversă în scenariul unei crime planificate, determinată de marea dramă a slăbiciunii conştiinţei morale a omului decăzut.

RECOMANDA ACEST ARTICOL...

TrackBack URI for this entry

Comentarii (4)

Subscribe to this comment's feed

Spune-ti parerea !

Nume

Email

Titlu

Comentariu

Introduceti caracterele de mai sus

Adauga comentariu