- Domnnă, mă auziţi? Dacă mă auziţi, deschideţi ochii, vă rog!
- Domnnă, mă auziţi? Dacă mă auziţi, deschideţi ochii, vă rog!
O auzeam. Fiecare strigăt al ei era ca un alt cuţit înfipt în creier. Mi-aş fi dorit să pot deschide ochii, să o pot vedea pe cea care îmi urla în urechi.
- Nu cred că ne aude. Domnul doctor a spus să mai avem răbdare. Încet, încet o să-şi revină.
- A trecut mai bine de o săptămână...
Mai bine de o săptămână de când ce? Domnul doctor? Unde sunt? Cine erau oamenii ăştia? Aş fi vrut să să-i văd, să găsesc răspunsuri, dar pleopele îmi erau ca de plumb şi simţeam o durere profundă care pornea din vârful picioarelor până la cap. Mă durea fiecare părticică a corpului. Am simţit cum vocile femeilor erau tot mai îndepărtate, se auzeau din ce in ce mai puţin, iar eu eram din ce în ce mai uşoară, purtată ca o pană într-o lume în care cerul era alb, pământul era alb, copacii erau albi, florile erau albe, vietăţile, oamenii, totul era alb. Eu aveam o rochie alb ă, din dantelă, sandale albe şi o coroniţă aurie pe cap.
- Trebuie să faceţi ceva! Chemaţi-l pe domnul doctor, ceva nu este în regulă. Uitaţi-vă cum dă din mâini.
Dintr-un colţ s-a ivit un bărbat înalt, cu părul negru, cârlionţat în jurul urechilor, cu o bonetă albă, cu ochi mari albaştri umbriţi de o pereche de ochelari cu ramă roşie, într-un halat alb, care mă privea de sus.
- Vedeţi, şi-a deschis ochii. Totul decurge absolut normal. V-aţi făcut griji degeaba. Aşa e recuperarea, în timp. Trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi curaj.
- Credeam că dacă nu a schiţat nimic...A trecut o săptămână...
- Uitaţi-vă şi dumneavostră, şi-a deschis ochii.
Lumea aceea albă era acum cu pete de culoare. Pereţii până la jumătate erau verzi, iar partea de sus şi tavanul erau de un alb murdar. Eram într-un pat din fier, cu o saltea tare şi deformată, într-o încăpere mică. De mâini îmi atârnau fel de fel de fire. Nu eram îmbrăcată în rochia albă în care mă văzusem mai devreme, aveam bluză cu mânecă scurtă, bleumarin cu buline albe. Mi-am întins mâna spre cap. În locul coroniţei argintii am simţit părul aspru, tuns la zero. Lângă pat stătea o femeie, trecută de a doua vârstă, brunetă, cu părul scurt, cu ochii încercănaţi şi înlăcrimaţi.
- Scumpa mea, cum te simţi?
- Vreau nişte apă.
- Doamnă, ştiţi în ce zi suntem, m-a întrebat cel care am presupus eu a fi doctorul.
- Nu.
- Anul?
- Nu.
- Ştiţi când v-aţi născut? Cum vă cheamă?
- Nu.
- Mda, am luat în calcul şi posibilitatea aceasta, s-a auzit vocea bărbatului. În multe situaţii, chiar şi în urma unor traumatisme craniene minore, pacienţii prezintă tulburări de memorie. În acest caz vorbim despre un accident grav, nu trebuie să intraţi în panică, e posibil ca în câteva zile să-ţi aducă aminte tot.
Un accident grav...traumatism cranian...Realizam că sunt într-un spital şi atât. Îmi dădeam seama că e România, că cei de lângă mine aveau un puternic accent ardelenesc, dar nu ştiam oraşul, nu ştiam în ce an suntem, cine sunt, cine erau oamenii aceia.
- Cine sunt? Cine sunteţi voi? Unde sunt?
- Scumpo, eu sunt mama ta, mi-a spus femeia brunetă. Te cheamă Margo, aşa a ales tatăl tău să te numească, după regina din romanul lui Dumas. Doar că tu în buletin eşti trecută fără ”t”, ne gândeam să pară aşa... mai a nume românesc. De mică erai ca o regină.
- Câţi ani am?
- Te-ai născut în 10 iunie 1980. Acum suntem în 2011, deci ai 31 de ani.
- Unde suntem acum?
- În Cluj, aici locuim. Mă rog, tu ai rămas aici din vremea studenţiei. Nu te-a mai lăsat băiatul ăla sa te întorci acasă. Acum, la bătrâneţe, ne-am gândit să venim şi noi mai aproape de tine. Nu prea...
Erau nişte detalii care pentru mine oricum nu aveau nicio importanţă acum când nici măcar nu ştiam de ce sunt într-un spital.
- Ce s-a întâmplat?
- Ai avut un accident...
Ochii mamei s-au umezit şi au început să i se prelingă lacrimile pe obrajii palizi.
- Ce accident?
- Ahh...păi...a fost un accident de maşină. Da, un accident de maşină. Nu tu ai fost de vină. Un nebun nu ţi-a dat prioritate şi a intrat în tine. Aşa a fost...Da
Margo, 31 de ani, Cluj şi mama în faţa mea, pe care nici măcar nu ştiam cum o cheamă. Un accident de maşină. Atât ştiam despre viaţa mea. Nici măcar nu ştiam cum arătam. Nu ştiam nimic, cine sunt, cum sunt, ce îmi place, ce nu-mi place, ce lucrez, dacă am o casă, dacă am iubit sau soţ, copii, fraţi, surori. Un lucru ştiam sigur, că am o mamă şi era lângă mine şi aşa necunoscută cum îmi era, mă bucuram că nu sunt singură în cămăruţa aceea în care mirosea a mucegai amestecat cu dezinfectant.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
scris de Conţu, 29 decembrie, 2011
-
- +0
-
-
scris de Marieta Găurean, 29 decembrie, 2011
-
- +0
-
-
Sincere felicitări şi aşteptăm cu toţii continuarea 
!!!
