1. Bătrânul ştia. Ştia de mult timp şi toţi îl vedeau stând ore întregi tăcut la intrarea în cortul lui, nici nu mai dormea, nici nu mai mâncase nimic de multe zile. Ochii lui priveau peste ceea ce văzuse atâţia ani. Nu vedea parcă, simţeau cu toţii că trăieşte adânc în interiorul fiinţei lui înţelepte, îl mai văzuseră astfel doar în momentele cele mai grele ale vieţii tribului, dar aşa ca acum nu mai fusese niciodată. Aveau nevoie de el şi îi respectau tăcerea, dar se temeau puţin, îl credeau bolnav, anii nu îi schimbaseră însă puterile şi ştiau că până la urmă bătrânul va avea ca întotdeauna iluminarea aceea care îl făcea aşa de respectat. Cu moştenirea înţelepţilor de dinaintea lui, el făcea lucrurile aşa cum trebuie şi avea secrete pe care numai el le cunoştea. Tribul trăia de secole acolo, în jungla care avea hotare verzi de jur împrejur, cu lumina cerului deasupra, nimic nu tulburase pacea aceasta adâncă în afară de vijeliile naturii şi atacurile triburilor vrăjmaşe, canibali şi alţii. Ca mereu, bătrânul găsea căile cele mai bune de a se apăra, de a face pace şi de a duce viaţa tribului mai departe, cu o putere care parcă nu era din lumea aceasta. Ziua se năştea şi se înălţa odată cu Soarele, apoi serile şi nopţile, tainica linişte de după cântecul păsărilor, sunetele ciudatelor lighioane ale întunericului care îi nelinişteau pe toţi, dar pe care bătrânul le stăpânea ca nimeni altul, fără teamă şi dând curaj tuturor. Vânători viteji şi curajoşi pe care îi învăţase arta de a vâna, tinere femei cu grijile copiilor lor, bolnavii pe care îi vindeca, copiii care îl priveau ca pe un zeu, cu toţii îl iubeau şi la fel de mult îi iubea şi el. Asta era singura lui putere şi o simţea în fiecare fiinţă vie de pe pământ, asta îl învăţaseră strămoşii lui, nici nu ar fi putut explica asta, era scrisă în fiinţa lui de când se născuse şi fusese sortit să-i ducă învăţătura mai departe celui dinaintea lui.
Acum însă bătrânul ştia că va veni o altfel de vreme, când se va încheia cu totul viaţa în acel loc. Durerea presimţirii timpului încheierii îl făcea să fie aşa, de fapt căutând în adâncul fiinţei sale soluţia salvării vieţilor semenilor lui. În viziunile lui, bătrânul vedea păsări de fier, mari cât palmierii cei mari şi aruncând foc greu şi ucigător peste lumea lor minunată. Ştia că vor veni la vreme de noapte, pe Lună plină, atunci când totul e cuprins de lumina aceea stranie ale cărei puteri le cunoştea atât de bine şi de care nu se temuse niciodată, ştia că nu aveau forţa de a se opune ploii de foc pe care o vor aduce acele fiinţe, oameni sau demoni, ştia doar că vor distruge totul în jurul lor. Nu înţelegea de ce. Simţea cu toată fiinţa lui până şi durerile frunzelor arse, ale semenilor lui urlând, trebuia să lupte în inima lui cu viitorul acesta atât de dureros şi apropiat, cu fiecare clipă ştia că vine, vine…
De aceea bătrânul era închis în el, de aceea îşi aduna toate puterile, de aceea nimeni nu îndrăznea să îl tulbure. Simţeau cu toţii puterile lui adunându-se, întărindu-se, dar erau veseli şi plini de viaţă, toate erau vii ca întotdeauna în jurul lor, oamenii, animalele, copacii, apele, aerul, pământul cel bun, cerul… Ştiau cu toţii că bătrânul ştie şi asta îi liniştea.
2. “Locate and distroy”. Acesta era ordinul, ca întotdeauna, unul obişnuit, ordin care se execută şi nu se discută. Echipament de luptă complet, arme tari şi puternice, cele mai bune şi scumpe, ochelarii de soare împotriva exploziilor şi a luminii focului, deşi operaţiunile astea erau planificate numai noaptea, pe Lună plină de obicei, apoi guma de mestecat împotriva nervilor care îşi făceau simţită prezenţa lor totuşi deranjantă. La fel mereu, ucide şi rade tot. O meserie şi asta, chiar foarte bine plătită, atât de bine încât îţi puteai permite un sfârşit de săptămână fierbinte la fetele cele mai darnice din ţinut, cu câteva sticle bune de alcool cât mai tare şi muzică de dans îndrăcit. Asta dacă nenorocita de lună nu-ţi făcea figura să fie ea plină tocmai în weekend. Nici o problemă însă, fetele şi alcoolul şi muzica nu aveau zile de săptămână. Dar era mai mişto pe Lună plină, nu ?
Gata, la treabă, acum sună în căşti ceea ce trebuiau să audă cu toţii. Contact, demaraj rapid pe pista port-avionului imens, decolare, orizontul cu Luna plină tocmai răsărită, noaptea care învăluia jungla deasă nu era o piedică, aveau ei, specialiştii, leac, puteai vedea totul ca ziua, chiar şi negrii aceia mititei fugind ca furnicile pe care le pârleşti cu lampa de benzină în joacă de copii. Ce virus li se mai năzărise iar celor de sus că mai descoperiseră nu ştiau ei, ei ştiau doar atât : “locate and distroy”. Nu, nu aşa, la întâmplare, ci cu doza prescrisă de flăcări şi foc, nimic în plus că toate costă bani, banii contribuabilului plătitor cinstit şi convins că e apărat de orice rău, chiar şi de viruşi reali ori născociţi prin tot felul de scheme greu de priceput, dar ce ştiau ei ? Probleme grele ei nu aveau, doar misiunea asta şi apoi alta, şi alta… Şi fetele fierbinţi, da, ele şi muzica, o minunăţie de viaţă.
Iarăşi focul îi ustură ochii şi înjură că îşi uitase ochelarii. Un minut, două, raid în cerc cu motoarele turate la maxim, cu mitralierele clănţănind la maxim, joasă altitudine, simţea crengile palmierilor atingându-l, aşchiile scoarţelor lor străluceau sărind şi arzând ca luminile iadului, copiii şi femeile şi bărbaţii aceia negri ca pământul, goi şi cu gurile lor căscate parcă a urlet, cu ochii plini de groază, asta vedea, fără a se mai strădui să înţeleagă, ci numai a distruge. Bine de tot, corturile de piele, oalele de lut şi totemurile, animale, alimente, tot-tot. Alt cerc, înapoi la bază, cu gândul la fetele cele fierbinţi, iar şi iar.
Misiune. Oare de ce ?
3. Grăbit, grăbit, bătrânul abia mai avea timp să îşi adune oamenii aproape şi să le spună ce trebuiau să facă. Urletul acela pe care el îl auzise înainte ca el să apară îi făcea pe oameni să se teamă, era o vibraţie groasă care te copleşea şi care zguduia pământul şi jungla sub Luna plină. Abia avu timp să îi aşeze în cerc, abia avu timp să le spună descântecul pe care îl primise ca singură salvare, abia avu timp să se înalţe cu ei odată…
Pe mijlocul cerului Luna plină strălucea ca în orice noapte cu lună plină. Egal. Era cercul avioanelor care se duceau spre nord egal cu cercul păsărilor care zburau spre miazăzi, în zbor lin şi împăcat, având în centru o pasăre mare şi albă.
Bătrânul reuşise.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
In genere personajele Dumneavoastra pierd.
Ma bucur ca mai si castiga uneori!