Am fost odată într-o carte frumoasă. Mă plimbam prin paginile şi capitolele ei, trăind o senzaţie de mare bucurie, asta pentru că în cartea aceea erau oameni ca mine şi ca tine, cu nimic mai deosebiţi, dar care îşi trăiau fiecare personajul cu o naturaleţe cum nu mai cunoscusem prin alte cărţi. Hoinăream pe paginile acelea asemenea unor câmpii şi munţi şi văi, erau nişte râuri care curgeau la fel cu anii, erau bunici bătrâni şi părinţi, erau soţi şi fii şi fiice, cu toţii trăind de mult, din alte pagini ale cărţii aceleia, în pace şi armonie. Acolo erau copiii preţuiţi la fel de mult ca înţelepţii, pentru că numai copiii mai păstrau amintirea şi cunoaşterea locului de unde veniseră pentru a fi dăruiţi părinţilor lor. Se iubeau unii pe alţii şi din cauza asta nu erau nici unul sărac, pentru că fiecare se gândea cum să dăruiască mai mult celorlalţi, inimile lor aveau un asemenea prea-plin încât nu mai ştiau ce este aceea frica. Frica, da, era îngrozitor de greu de îndurat, o ştiam prea bine, dar aici simţeam că doar eu o cunoscusem mai de curând şi poate de aceea eram acolo, pentru a înţelege cum se poate trăi în cartea aceea fără frică.
Unii cântau toată ziua, pentru că existau şi acolo zile, alţii îi ascultau şi apoi îi hrăneau, apoi mai erau poeţii care îşi scriau versurile pe pereţii caselor, iar cei ce locuiau în ele se bucurau şi îi răsplăteau. Unii făceau haine din frunzele şi firele pe care natura acelei cărţi le oferea cu generozitate, alţii locuinţe din propriile lor gânduri clăditoare, drumurile fiecăruia se încrucişau cu ale celorlalţi, se salutau şi se îngăduiau cu bine pe ei înşişi şi pe fraţii lor, animalele, plantele şi copiii, deşi şi acolo cerul lor era la fel de albastru cu cerurile altor cărţi în
care mai fusesem...
Era toamnă şi primăvară şi iarnă şi vară pe rândurile cărţii. Era Soare şi Lună şi erau zile şi nopţi cu stele în capitolele ei. Mergeam mereu şi mă simţeam ca şi când aş fi ajuns acasă, în cartea mea de la început, dar îmi aminteam uneori de celelalte volume, cele de dinainte, în care oamenii se luptau mereu unii cu alţii şi din pricina asta le era mereu frică de toate durerile pe care şi le pricinuiau de fapt singuri; acolo, în acele cărţi vechi, era multă suferinţă, dar aici, în cartea asta de acum, se făcuse o pace mare de tot... Cred că asta era cel mai însemnat lucru al cărţii şi de aceea, fiind aşa de însemnat, îmi plăcea atât de mult. Nu mai cunoscusem asta niciodată, în nici una din cărţile prin care mai fusesem... Da, o foarte mare pace, mare cât o eternitate.
Cred că asta era cartea mea cea norocoasă. Nu cartea de joc, aceea îmi arsese cândva, demult, palmele şi viaţa de atunci... Cartea aceasta avea ceva rotund ca petalele unei flori sau ca galaxiile cosmosului. Mi-am dorit de aceea să o fac frumoasă şi desăvârşită, aşa cum pictorul îşi desăvârşeşte lumina şi culorile tabloului său sau cum îşi compune simfonia cântăreţul. Adică lucrând cu singura şi cea mai puternică putere pe care o avea această lume a acestei cărţi, adică chiar dragostea, forţa care adusese acea stare nemaiîntâlnită până atunci, de pace. Doar atât, Pace.
Şi mă mai minunam de un lucru pe care de fapt îl avusesem dintotdeauna în mine, acea bucurie asemănătoare cu momentul când primeşti un dar frumos, ceva la fel de frumos ca un suflet. Al tău, drag de tot, pentru că e o părticică din sufletul cel mare al tuturor cărţilor de pe lumea aceasta sau din toate lumile imaginate sau neimaginate încă. Unde stătuse ascunsă bucuria aceasta până acum ? Cred că în spatele fricii din cărţile celelalte...
Ciudat de bine era acasă, în cartea aceasta curăţată de frică, vindecată de relele cele vechi, mă gândeam câte mii de alte volume aveam înapoi şi câte nesfârşit de multe înainte, mergeam prin pagini şi rânduri şi capitole, mai ştiam că voi întâlni curând hotarul dintre volume şi că odată, cândva, tot hoinărind sau mergând astfel voi ajunge să cunosc la fel de bine Scriitorul, după cum voi fi cunoscut în capitolul acesta Pacea şi Cartea Lui...
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
