A început anul universitar. Aceleaşi reguli sunt urmate. Studenţii vin în amfiteatrul cel mai mare al facultăţii pentru a lua parte la competiţia de a prinde un loc în cămin. Speranţa încă te mai ţine în sală, la gandul că vei primi un pat. Nu e mare lucru pentru care sa-ţi pierzi o zi stand la rând înfometat şi plin de nicotină, dar e destul pentru ca să stai liniştit timp de un an universitar. După reguli schimabate an de an de rectorul facultăţii şi de comisie, ramai fără cămin. Te amuză acest lucru la început, întrucât te aşteaptă o viată grea la care nu te aşteptai.

Dezamăgit de facultate, de tine, de lume, verşi vreo două beri în tine, la cel mai apropiat pub, tragi jumate de pachet de tigări în plămâni şi începi să-ţi notezi căminele pe un petic de hârtie fară să-ţi dai seama că e lista acţiunilor tale de mâine. Şi astfel începe căutarea.

În fiecare cămin găseşti aceleaşi bilete ”cumpar loc Baiat/Fata, ofer preţ maxim”. Disperarea o citeşti pe fiecare perete al căminelor din Bucureşti. Totul e pe faţă, «Te descurci cum poţi !» pare să-ţi zică Universitatea. Dar îţi oferă un pat în Grozăveşti cămin B împreună cu muncitorii, timp de o lună, după care încep lucrările de reamenajare a căminului. Camerele sunt răvăşite, gândacii mărşăluiesc în voie liberă, pisicile nu te lasă să dormi, se împreunează. Iar administratorul cu tigara învârtindu-o pe vârful limbii, asculta Clayderman, Love story la infinit, întrucât te-a înnebunit. Aici îţi vezi conditia, în gândacul proaspăt zdobit.

În fiecare dimineaţă îţi cumperi ziarul «Formula AZ», cauţi cu disperare cel mai mic preţ pentru a închiria o garsonieră cu prietenii de suferinta alături de care filtrezi Bucureştiul până la cele mai îndepărtate localităţi… Magurele. Aici, când cobori din microbus, iţi ia vreo cateva minute la care te gândesti cum a fost pe vremea comunismului. Aici nu s-a schimbat nimic, pun pariu că dacă întrebi pe cineva cine e preşedintele ţării ti-ar raspunde … tovarasu’ Ceausescu. Aici e altă ţară ! Iţi vine să te întorci, dar disperarea te ţine în loc şi degeaba pentru că şi aici căminele sunt ocupate. Disperarea e mai mare ca niciodată. Chiar şi în ultimul cotlon din Bucureşti nu ai loc să-ţi pui puţinele haine pe timpul facultăţii. Garsonierele, te fac să râzi, nimic sub 400 de euro. Într-o ţară în care tu câştigi maxim 150 de euro ca student.

Gândul ţi se duce la ziua redistribuirilor. Nu speri. «În mă-sa cu restanţa asta. Nu putea să mă treacă Iliescu ?». Timp de o saptămână ai şansa să cunoşti zone ca Fundeni, Rahova, Măgurele şi să vezi în ce cocină trăieşti şi cât de mizerabil e cel mai mare oras din România. Si în Chitila ar fi un loc rezonabil, dar eşti prea obosit să mergi douazeci de kilometrii. Ti-e lene şi ştii că vei găsi acelasi lucru ca în Magurele. «AZ»-ul nu-l mai cumperi, mai bine iei o tigară la bucată şi tragi din ea cum nu ai făcut-o nicioată. De la gândul de a găsi ceva, undeva, unde să stai, te duce la …cum să scapi de ţara asta. Si totusi restanta te face responsabil pentru cele toate întâmplate.

Te duci la redistribuire şi ai noroc. PRIMEŞTI CĂMIN ! în ciuda eforturilor pe care le-ai făcut şi bineînţeles a restanţei. Te cazezi şi laşi totul uitării ca şi cum a fost un vis prelungit timp de o săptămână