Obligaţi să trăim într-o economie de piaţă
Fie că vrem sau nu, trăim vremuri care nu ne permit să trăim în lumea noastră de cleştar! Suntem obligaţi să privim lumea cu un realism uneori sadic şi nu avem voie să aşteptăm să ne cadă din cer câteva zerouri în contul bancar, dar nici să ne transformăm viaţa într-o continuă luptă capitalistă pentru a urmări îmbogăţirea.
Din păcate, în societatea noastră, totul sau aproape totul, se învârte în jurul banilor: de la produsele indispensabile vieţii cotidiene la „cultura” care de multe ori costă mai mult decât îşi poate permite un om simplu.
Şi cum să facem să avem bani, dar să nu ne pierdem sufletul?
Suntem obligaţi să avem bani pentru a putea supravieţui?
De câţi bani avem nevoie pentru a supravieţui şi unde începe lăcomia, luxul?
Nu cred că putem trage o linie clară care să delimiteze cele două tărâmuri care sunt relative, nu pentru că trăim într-o societate care promovează relativismul absolut, ci pentru că economia de piaţă va căuta întotdeauna să obţină un profit maxim cu un efort minim.
Atâta timp cât ne acceptăm statutul de fii ai unei societăţi în care dorinţa celor mulţi încoronează pseudo-virtuţi şi aruncă la gunoi tot ce mai avem sfânt în noi, nu putem să spunem că trăim într-o societate democrată!
Democraţia nu înseamnă să poţi să faci ce te taie capul pentru că eşti liber! Eşti liber să faci ceea ce vrei în măsura în care ceea ce faci este şi autentic!
Şi acum măreaţa întrebare: ce este autentic? Mulţi vor spune că ceea ce eu cred a fi bun, pentru ei este rău şi viceversa.
Acesta să fie oare relativismul?
Dacă da, atunci înseamnă că au dreptate cei care născându-se femei sau bărbaţi nu se simt bine în pielea lor şi doresc să îţi schimbe sexul, o dorinţă realizabilă pentru medicina postmodernă. Dar cum poţi fii de acord cu o astfel de mutilare fizică şi să negi orice problemă psihică a respectivelor persoane? Cum poţi să îmi spui că eşti femeie, când fiecare celulă a corpului tău are întipărită în ADN că eşti bărbat (şi viceversa)? Argumentezi că societatea ne impune să devenim bărbaţi sau femei prin educaţie, că de fapt natura greşeşte… De aici şi până la a spune că un bărbat a născut nu a mai fost decât un mic pas, mult mai mic decât primul pas făcut pe lună: cum îmi poţi cere să admit, cu puţina sau multa raţiune pe care o mai am, că o femei care şi-a făcut schimbare de sex, dar fără a renunţa şi la organele sexuale feminine, a născut fiind bărbat? Şi cum îndrăzneşti tu, ca stat democratic, să îmi interzici să spun lucrurilor pe nume doar pentru că adevărul va leza psihicul, şi aşa şubred, al cetăţenilor tăi liberi să facă ce îi taie capul atâta timp cât îţi asigură guvernarea liniştită?
Eu încalc o mie de legi dacă am curajul, sau prostia, să spun că nu este logic, fără a invoca moralitatea care pentru mulţi este relativă, să încurajezi anomalii sociale: schimbarea de sex, familii homosexuale care au dreptul să adopte copii etc., dar dacă asist la un „mozol” homosexual în locurile publice, care îmi provoacă nu doar indignare, dar şi un dezechilibru fiziologic însoţit de greaţă şi vărsături ce îmi scad inclusiv productivitatea, mă sfătuiţi să îmi revizuiesc comportamentul pentru că sunt homofob!
Dacă aş fi un copil adoptat de un cuplu homosexual, când aş ajunge la vârsta legală a majoratului, v-aş da în judecată pentru că mi-aţi distrus copilăria, mi-aţi distrus echilibrul psihologic şi nu mi-aţi dat dreptul la o viaţă normală. Şi cu siguranţă aş pierde procesul pentru că dacă cei slabi au nevoie de legi pentru a se apăra, cei puternici, dacă au nevoie, „fabrică” legi pentru a se apăra! Şi nu mi-ar rămâne decât să invoc dreptatea divină în care voi nu mai credeţi, pentru că dacă cuplul homosexual care m-a adoptat a avut dreptul la un copil – auzi ce chestie: „dreptul la copil”, ca şi cum ar fi un obiect -, eu nu am avut dreptul la o mamă şi la un tată, ci am primit o mamă/tată şi partenerul/a ei/lui sexual. Apropo: când i-am întrebat pe „părinţii” mei cum am venit pe lume, mi-au spus că m-a adus barza, dar după mai mulţi ani am aflat că sunt rezultatul unui experiment reuşit al medicinii postmoderne: „copil-eprubetă” (sau că am fost adoptat).
Oare Isus, Buda, sau Mohamed, ce ar face dacă ar fi în locul nostru? Ultimii doi nu ştiu exact ce ar face, dar Isus cu siguranţă ar înţelege omul şi ar acuza public viciul/anomalia. Da, viciu şi anomalie, cuvinte care nu peste mult timp se vor transforma în arhaisme, însă fără să aibă vreun corespondent în limbajul postmodern, un anti-limbaj menit să ascundă mizeriile unei societăţi în care sună foarte urât să spui „avort”, „omucidere din milă”, „eliminare impurităţilor din rândul rasei umane”, dar este mult mai elegant dacă spui „întrerupere de sarcină”, „eutanasie”, „eugenism” etc.
Dacă am nenorocul să îmi citească cine nu trebuie articolul, şi dacă am norocul ca cineva să îmi publice articolul, probabil va fi unul dintre ultimele articole publicate de mine/şi de revista respectivă. Şi dacă se va întâmpla aşa, am o ultimă întrebare: „Unde este dreptul la opinie, dreptul la cuvânt?”. Am uitat, dreptul meu se sfârşeşte unde începe dreptul celuilalt, este adevărat, dar de ce celălalt are dreptul să facă lucruri absurde doar pentru că sunt legiferate?
Iubiţi legiferatori, aţi uitat în sertarele parlamentelor o lege: „Legea care interzice oricărei fiinţe umane să mai gândească!”. Sau poate aşteptaţi ceva medicament care să ne transforme în zombi ascultători? Dacă tot mai credeţi că am mai multe fobii, încercaţi să citiţi articolul „citind printre rânduri”, adică eliminând autocenzura: că vai rău aş mai fi fost, dacă nu îmi „muşcam limba”.
Subscribe to this comment's feed
scris de Trecător, 03 februarie, 2010
scris de andrei_hrisman, 03 februarie, 2010
scris de Dapyx, 13 februarie, 2010
Articolul lui andrei_hrisman este interesanta abordarea, cu siguranta se mai putea retusa, dar nu vad deloc incrancenarea.
Perseverati, stimate autor.
