Arau sirenele pe fundul mării
cu orizontul rupt de dimineaţă,
ori nu-ndrăzneam să mă ridic
cu-absurdul chip, necolorat,
din ceaţa fără timp, crepusculară.
Nu era loc pentru ironice priviri;
într-un fel sau altul, ciudat,
reînviau pierdutele candori
şi se-aprindeau în undă trandafirii,
de mă rugam cu plâns uscat
să nu apară-n spuma de talaz
şi printre stânci, Verticordia;
dar... nume strig, pupila se contractă,
în roua de stele stau alb şi mă mint.
Nu pentru văz, pentru auz
din mine pe-o secundă
rostogolesc sălbăticia dintr-un vid
spre porţile pe care numai caii le deschid
şi aştept să îţi dezbraci cuvintele.
Ştii tu... această veche mare
trebuie să fi fost cândva ocean
dacă mă zbat, îmbătrânind, în vis achilian.
Adauga la favorite
Bookmark
Recomanda acest articol
Vizite: 165
Trackback(0)
TrackBack URI for this entry
Commentarii (2)
Subscribe to this comment's feed
Comenteaza
