Intre romanul lui Daniel Defoe, “Robinson Crusoe”, si “Jurnalul de profesor in Africa”  al lui Florentin Smarandache, exista afiliatii de sange non-conformist si protestatar: ambii eroi naufragiaza, primul, nevoit, pe o insula necunoscuta, al doilea, voit, in Maroc, in Africa. Primul este urmarit de canibali, al doilea este persecutat de societatea conformist-comunista si/sau securitate. Primul gaseste in persoana lui Vineri un ajutor util, al doilea este silit sa-si fie siesi autor, traducator, profesor, si Vineri.  Ambii eroi tin un jurnal in care isi scriu  urmele pasilor pe nisipul  falezelor oarbe ale calatoriilor in tari ale minunilor, punand clipele ca pe niste mere rosii in plasa amintirilor, muscate  langa semineul sufletului, cu pofta grijulie,  de stupar.

    Florentin Smarandache este un melc care isi poarta casa in labirintul scrisului, si compune pentru a nu se pierde in singuratatea unui paradis al diavolului; imi spune ca nu are vecini in America, desi are vecini. Ca traieste printre vecini care stiu un singur lucru despre vecini : ca sunt oameni. Sau, mai stii, au dubii. Singuratatea oamenilor este atat de covarsitoare, incat berzele care aduc copii in America angajeaza pentru aceasta sarcina avioane, nepermitandu-si ignorarea unei cuante macar din sheduling-ul (planificarea) unei nanosecunde de bussines (serviciu/ afacere)

    Imi mai spune ca este un Robinson Crusoe in matematica, precum si in literatura, adica un strain despre care, aflandu-se ca este roman, este supus unei cure de marginalizare. Este nesingur doar in creatie, domeniu in care intra si epistolarul. Calculatorul si postasul electronic ii  permit sa tina continentele, si prietenii din spatele ecranelor, pe tastatdragoste.

    Microromanul lui de calatorie “Jurnal de profesor in Africa”, liliputan, o odysee a unui profesor roman la 1984, in Africa,  este atat de dens in informatie, spiritul lui de observatie atat de pantagruelic deschis  ingurgitarii senzatiei si  reactiei, notele fugare atat de subiectiv –fantastic interiorizate, pe o scara a vibratiilor consonantiste, incat jurnalul este un adevarat ghid al profesorului Challanger ( “Lumea disparuta”, Arthur Conan Doyle ), care, de sub carapacea copilaroasa a limbii romane, pipaie o lume asezata bizar. Acest nou Robinson Crusoe ia temperaturi, merge de-a busilea prin diverse limbi si dialecte, pipaie fizionomii, si – ca un veritabil La Bruyere – “caractere”, “combate bine”, a la nenea Iancu, lipeste pe cateva curse Romania-Casablanca, in  “Fugile” lui Bach din capcana soioasa de muste a obtuzitatii si indiferentismului societatii comuniste, cateva afise-manifest care coc aluatul paradoxismului a la Touluce Lautrec, mic geniu aruncat etern la picioarele statuilor obtuze ale vandalilor potenti, el simte, se simte  si isi intoarce pentru  cititor si stomacul pe dos, sa fie cautat de orice dicton compromitator si in intestinul vesniciei.

     Ca orice hipersensibil, care a mancat praz de geniu, Robinson este si usor paranoic, uneori, atat cat sa deosebim viul de mirosul social al cadavrului;  el face munca unei intregi agentii de informatii,agentia Noe,  dar o face nu rece ca un masterat in relatii relative, ci calda ca o spovedanie cu un ochi de ras, si unul de lacrima. Marea lui calitate, ca si cronicar, sau Laurance al Arabiei, este aceea ca ramane vulnerabil; nu are pareri preconcepute, dar  cultura roasa ca un soarece de corabie spatiala ii permite sclipiri fulgurante, observatii  care pun in cioc cititorului farame crocante de odysee 2002.   

     Si ce credeti ca il asteapta pe acest Dor-Calator polivalent, chinuit de contraste, acasa, la revenirea in tara ? Nici macar un post, in matematica.Nici un rand publicat, in literatura. Nici un rictus de sinceritate. Nici un multumesc, caci de unde ? Cine sa multumeasca unui jurnalist in neoficial ? Fara covor rosu pe maneca ?  In plin socialism, si comunism, cu chiu, cu vai, postul de suplinitor  il imbratiseaza, ca mantia otravita a lui Nesus, pe Hercule, si interdictia de a scrie pana si “articole matematice”.  Organigrama este ocupata de cetateni “cuminti”, de niste automate calate sub linia mediocritatii, de cafea contrafacuta,  care isi conserva cu imaginatie fetida doar  genialul perpetuum-mobile, care nu se opreste niciodata, pentru ca sta pe loc, de la inceput.

    Florentin Smarandache a parasit in cele din urma patria, salvand macar animalele de procese de turma. Este un om periculos, pentru ca ameninta pacea carmacilor fara corabie. Agentia Noe, adica Florentin Smarandache, mai inghesuie cu “Jurnal de profesor im Africa” cativa cititori pe pemant, asteptand senin potopul care va sterge memoria ultimelor carti, caci oameni care saluta un om pe aceeasi planeta au ramas putini, si vor fi si ei, intr-un fel sau altul, “asa sau asa”, daca nu rasial, economic, pictati in zeghea pesterilor spiritului, si in cele din urma,  stersi de atotputernici zei  jubiland.. .