Ani au trecut peste furtuna zilnică a întâmplărilor palpitante, cu revoluţii conspirate, confiscate şi expirate, urmate de manifestaţiile zilnice pentru întoarcerea timpului înapoi – la care ai participat şi tu, vreme de aproape opt luni, ca observator, martor, protestatar (asta în timpul cât nu erai traducător, intermediar, sau reporter) – întrerupte de vizitelor periodice ale minerilor, aduşi să „corecteze“ erorile de comportament ale masei de manevră, cu vizite la aziluri pentru bătrâni şi la „case“ pentru copii – un soi de magazii insalubre pentru oameni nedoriţi – cu abuzive privatizări ale bunurilor fixe, care încetaseră să mai fie „proprietatea întregului popor“ – adică al nimănui, în accepţiunea bişniţarilor întreprinzători, dintre care cei mai cu „ştaif“ au ajuns persoane deosebit de importante în acest stat năpăstuit de geografie – o confuzie generală, de care au ştiut să profite puţinii câştigători ai evenimentelor din Decembrie ’89 – acei abili prestidigitatori care, înţelegând că este mai profitabil să greşeşti cu partidul decât să ai dreptate împotriva lui, au devenit ăi mai spilcuiţi dintre noii ciocoi ai eternei tranziţii către societatea de supra-consum.

    Revoluţia română – indiferent dacă este scrisă cu majusculă, fie din motivele pur gramaticale pe care le impune marcarea un nou aliniat (chiar şi în viaţa unei societăţi, nu doar a unei simple fraze), fie din raţiunile diversiunii creatoare de noi legitimităţi pentru fostele slugi securiste ale regimului cu limba de lemn – ei bine, această ameţitoare învârteală nu a fost urmată, aşa cum era normal, de un Tratat de Pace pentru învinşii ei – masa de manevră, sărăcită aproape peste noapte de acest eveniment instigat, în mare parte, de zvonurile incredibile lansate de propaganda posturilor de radio ale războiului rece.

Trăiesc – de fapt, mă complac, este cuvântul potrivit – o iarnă care seamănă mai mult a toamnă târzie, nu doar din pricina gradelor lâncede din termometre. La fel ca acum şaptesprezece ani, un dictator tocmai a fost omorât de câştigătorii războiului, care au tupeul să se auto-numească „prima democraţie“ a lumii. Cumva parcă şi mai degradant pentru condiţia umană (dacă barbaria medievală a pedepsei cu moartea mai poate avea grade de grozăvie!), acest dictator a fost spânzurat în vreme ce călăii săi (folosesc pluralul deoarece cel de-al doilea călău îşi petrece vacanţa în ţara Primului călău) îşi dormeau liniştiţi somnul dulce al dimineţii. Măcar călăii Ceauşeştilor şi-au făcut treaba aşa cum se cuvine, supraveghind conştiincios executarea condamnaţilor.

    Ţin minte ce balamuc a mai fost şi atunci, mai întâi cu aducerea şi apoi cu transmiterea pe post a casetei video a simulacrului de proces intentat Ceauşeştilor – ce-i drept, chiar mai penibil decât mascarada premergătoare spânzurării lui Saddam Hussein. În fine, nuanţele de gri ale justiţiei învingătorilor – adică de gri petrol sau de gri glonţ – ţin doar de calibrarea reacţiei opiniei publice, în cazul în care acest lucru ar conta în vreun fel. În cazul României – care-i, mai nou, slugă la doi stăpâni – pentru evitarea continuării gafelor ofensatoare pentru Uniunea care a îngăduit, după tergiversări care dovedesc o mare şi temeinică îndoială, suburbiei din Balcani a Parisului să fie folosită drept tampon protector împotriva altor hoarde de năpăstuiţi ai geografiei, asemenea paralele evidente sunt trecute sub semnul tăcerii.

    Şi fiindcă veni vorba de tăcere, probabil că dacă eternitatea s-a născut într-adevăr într-un sat creştin-ortodox, de la marginile Europei, atunci Weber are dreptate când afirmă că spiritul capitalismului îşi are domiciliul stabil în lampa eticii protestante şi nu poate depăşi (după cum nici nu lasă să fie depăşite) barierele de catifea pe care le trasează concepţiile religioase occidentale, în încercarea lor de a se separa de Estul Sălbatic al Europei.

    Dincolo de judecăţile etnocentrice de valoare pe care le face filosoful (şi care trădează îngustimea nu doar a epocii în care a trăit el), se pare că această clonă a regimului economic capitalist, care este experimentată (fără prea mult succes, dacă ne gândim la lungimea perioadei scurse de la începutul acestei eterne tranziţii către societatea de supra-consum) în spaţiul Carpato-Balcanic, nu are cum produce decât monştrii – lipsită fiind de etica protestantă generatoare a unei munci regulate, constante şi, mai presus de orice, raţională (prin gestionarea birocratică a societăţilor moderne, din care ne batem atâta cu pumnii în piept că facem parte).

    Acest lucru este pricinuit de neconcordanţa orientărilor metafizice şi religioase ale celor două lumi – ceea ce duce la imposibilitatea „formării“ conduitei necesare dezvoltării sănătoase a capitalismului în acest spaţiu mioritico-Dunărean, care-i definitiv vulgarizat de diacriticele slavizate ale Balcanilor. Poate că această apropiere de natură – că doar românu-i frate cu codrul, sau invers, după cum afirmă candid poetul – este motivul contradicţiei epistemologice fundamentale care generează tendinţa organică de respingere a acestor organisme economice străine, în ciuda manipulărilor mediatice propagandistice menite să înglobeze şi mica noastră bucăţică de lume, într-o piaţă unică în care să poată fi maximizate profiturile câştigătorilor Războiului Rece… După cum este cazul efectelor poluării asupra climei acestui pământ, astfel de manipulări vor avea efecte sociale, morale şi politice incalculabile asupra societăţii profund alienate în care trăim.

    Sau ne complăcem, după cum spuneam mai devreme, pentru că orice încercare de a evada din frivolitatea grotescă a prezentului, fie în nostalgia patetică a conservării unui trecut aflat în cădere liberă pe toboganul gheenei de gunoi, fie în utopia moleşitoare de ambiţii a visării la construirea unui viitor mai bun este zadarnică.

    Ne-aşteaptă o vară atât de fierbinte însă, că acest anschluss de aderare se va dovedi binevenit măcar datorită faptului că ne va ajuta să găsim mai uşor un loc cu umbră pentru evitarea insolaţiei cu care te poţi alege de pe urma binecunoscutei semi-cugetări prezidenţiale.